După o perioadă mai grea, cu spitalizare şi luarea unor analize de sânge, Tudor a rămas cu traume. Avea un comportament greu de gestionat şi se trezea foarte des noaptea, plângând. Noi eram epuizaţi după câteva săptămâni de luptă cu virozele şi uneori zilele erau nesfârşite şi nopţile inexistente. Am citit ce putem face şi cum e corect să reacţionăm atunci când Tudor strigă, ne provoacă, îşi sâcâie sora.
Prima carte la care am apelat a fost cea a dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi. Apoi am recitit fragmente întregi din cartea lui Daniel Siegel şi Tina Payne-Bryson, The Whole-Brain Child (Creierul copilului tău). Am discutat cu o colegă, psihoterapeut, care mi-a recomandat o carte a dr. Violet Oaklander, Ferestre către copiii noştri. Am reuşit, astfel, să trecem împreună peste trauma analizelor. Surprinzător, Tudor a început să discute apoi despre alte evenimente grele, întâmplate chiar şi cu un an în urmă. În plus, toate trăirile resimţite alături de el mi-au reactivat mie amintiri din copilărie, traume nerezolvate.
Ce am făcut noi, să trecem peste traume:
- Am discutat despre ce şi cum s-a întâmplat şi cum ne-am simţit atunci, cu fiecare ocazie. Spre deosebire de ce ştiau părinţii noştri, evenimentele care ne marchează nu trebuie vârâte sub preş, ci discutate cu copiii. Emoţiile există, oricum, dar dacă nu discutăm despre ele, copilul nu ştie de unde vin şi cum să le ţină sub control. Nu va înţelege că ceea ce simte este perfect normal şi că ni se întâmplă şi nouă. Chiar dacă după câteva săptămâni începe să se comporte normal, amintirile rămân „agăţate” în creierul lui şi pot reapărea când apar alţi factori declanşatori.
- Am discutat despre ce i-ar fi plăcut să facem atunci. A fost important pentru noi să înţeleagă că doamnele care l-au imobilizat, înfăşurându-l în cearceaf pentru a-i lua sânge, nu ne-au lăsat să îl luăm în braţe, că noi nu am ştiut cum altfel să procedăm atunci şi că, deşi ne-au cerut să ieşim din încăpere, nu ne-am mişcat de lângă el. I-am mai spus că, dacă va mai fi o dată viitoare, ştim si noi cum să procedăm şi ce să facem mai bine. Am vorbit despre durerea noastră faţă de suferinţa lui şi despre neputinţa de a-l face atunci să îi fie mai bine.
- Am discutat despre ce ar trebui să facem acum, să se simtă mai bine. I-am spus că înţelegem că atunci ar fi vrut să îl ţină tata în braţe, că nu putem schimba ce s-a întâmplat. L-am întrebat ce l-ar ajuta acum să se simtă mai bine. A cerut să-l ţinem acum în braţe şi l-am strâns tare la piept. Uneori a cerut să îl sunăm pe tata la serviciu şi am făcut şi asta, desigur.
- Ne-am jucat cu el, râzând mult, să eliberăm cât mai mult din frustrările acumulate. Râsul eliberează tot atâta tensiune, cât plânsul – e mai bine să ne distrăm, decât să plângem, nu?.
- Am stat aproape de el, oricât de tare ne-ar fi provocat comportamentul lui. L-am luat în braţe atunci când ne-a lăsat, oprindu-i gesturile periculoase pentru el sau cei din jur, dar cu mult calm şi blândeţe.
- Am fost deschişi să discutăm despre trăirile noastre, am identificat emoţiile lui cât de bine am putut. I-am explicat cum ne liniştim, atunci când suntem copleşiţi de nervi sau supărări (respiraţii adânci, un pahar de apă, o clipă de linişte şi singurătate).
De câteva zile am revenit la normal, cu zile liniştite şi nopţi lungi. Au fost momente foarte grele, uneori ni s-a părut mai uşor să luptăm cu temperatura de peste 40 de grade, decât cu plânsul necontrolat. Acum, că au trecut, ne simţim mai puternici şi mai uniţi.
Copiii ne fac, într-adevăr, să creştem şi să ne dezvoltăm în fiecare zi!
6 thoughts on “Traume şi vindecări”