Cel mai important lucru pe care l-am învăţat până acum de la cursul doamnei dr. Laura Markham este acesta: „Orice comportament negativ este un strigăt de ajutor!”. Copiii se comportă astfel când emoţiile îi copleşesc sau când nu le sunt satisfăcute nevoile de bază (de conectare, siguranţă, hrană, somn). Ei nu ştiu cum altfel să ne spună că le este frică, că sunt obosiţi, că vor să le acordăm atenţie mai multă. Când se simt deconectaţi de noi, copiii nu se simt în siguranţă şi atunci se comportă în mod negativ. Când simt că noi suntem stresaţi, sunt îngrijoraţi că ar putea fi ceva în relaţie cu ei şi atunci, din nou, îşi manifestă îngrijorarea prin comportament negativ.

Ceea ce este extrem de important în reacţia adulţilor este conştientizarea că orice emoţie e permisă (dar nu şi orice comportament!). Ne este greu, de cele mai multe ori, să acceptăm toate aceste emoţii ale copiilor, pentru că fie suferim alături de ei, fie am fost învăţaţi să ne reprimăm noi înşine emoţiile. Cel mai de ajutor pentru copil ar fi să îi ajutăm să îşi exprime trăirile, fiind calmi şi înţelegători alături de ei. De multe ori, este suficient doar să stăm lângă ei, să îi asigurăm că nu sunt singuri, că tot ceea ce simt este normal, că şi noi avem astfel de trăiri, că suntem alături de ei, orice ar fi. Putem modela noi înşine (partea cea mai grea, pentru mine), cum reacţionăm corect atunci când ne încearcă emoţii puternice. De exemplu, putem să respirăm profund când suntem nervoşi, să bem un pahar de apă, să tăcem (ah! cât de greu!) până putem vorbi cu calm, să ne scuturăm braţele (da, ajută la eliminarea energiei).

În relaţia cu copilul, noi suntem adultul (sper!), de aceea e important să ne comportăm ca atare. Copilul nu are cortexul prefrontal dezvoltat, asta înseamnă că îi este şi mai greu să acceseze unele instrumente care i-ar putea fi de ajutor în situaţiile grele. Este, din nou, datoria noastră să îl ajutăm să înveţe cum să se comporte potrivit în situaţiile provocatoare. Şi, desigur, să acceptăm că, la fel ca noi, nu reuşeşte să facă asta de fiecare dată. Dar persistând în modelare şi învăţare, îl putem ajuta să fie tot mai rare situaţiile în care îşi pierde controlul.

De cele mai multe ori, un comportament negativ poate fi oprit prin reconectarea cu copilul. O îmbrăţişare, o privire caldă ochi în ochi, un cuvânt rostit cu blândeţe, o recunoaştere a emoţiei copilului („da, văd că eşti frustrat că nu poţi ieşi acum afară”) pot să îl redirecţioneze în exprimarea emoţiei. Alteori, dacă bagajul lui emoţional e prea plin, atunci copilul are nevoie să se descarce şi plânsul este modul prin care poate face asta cel mai uşor. Oricât de mult am vrea să plecăm de lângă el în clipele acelea, e extrem de important să rămânem aproape de el, să îi demonstrăm că nu e singur, că e în siguranţă alături de noi, că emoţia resimţită nu e ceva rău. Dacă ne lasă, putem chiar să îl ţinem în braţe, în timp ce el se descarcă de toate trăirile acestea greu de dus de unul singur.

Am mai învăţat de la dr. Laura Markham că râsul descarcă tot atâta emoţie precum plânsul, pe lângă că ajută la reconectare. De atunci, încerc cât mai des să râd împreună cu copiii, să găsim jocuri care să ne facă să râdem. În cartea Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi, dr. Laura recomandă un joc pentru gelozia între fraţi (pe lângă multe alte jocuri). La fel ca orice copil, şi Tudor are uneori momente când îi e greu să accepte că trebuie să ne împartă cu sora lui. Am început să ne jucăm cu el unul dintre jocurile recomandate şi, spre surprinderea mea, Tudor ne cere aproape zilnic să facem asta. El îi spune „Mănânc piciorul”, de la cum am început noi să spunem, când ne jucăm. Ne retragem cu Tudor într-o cameră, în timp ce Tereza doarme sau stă cu bunica şi încercăm, pe rând, să îi pupăm/mâncăm piciorul. Când încearcă tatăl lui, eu sar repede şi spun: „Nu, e piciorul meu, eu am nevoie de el, de ce vrei să îl iei tu acum, tu îl ţii toată ziua în braţe, am eu nevoie de piciorul ăsta!”. Lucian îmi răspunde prompt: „Ba nu, e al meu, eu îl pup acum!”, „Ba nu, eu! Lasă-mi piciorul!”, „Bine, eu atunci îi pup mâna!”, „Ba nu, e mâna mea, ….”. Aţi înţeles care e ideea. Tudor râde din toată inima de câte ori facem jocul ăsta, e extrem de fericit că ne luptăm pentru el. Noi râdem alături de el, ne simţim şi noi mai bine, sunt momente deosebite, din care toată lumea are ceva de câştigat.

Din fericire, atât eu, cât şi Lucian, suntem complet împotriva disciplinei prin pedepse, ameninţări sau recompense. E mai greu uneori, am ales o cale mai lungă, dar, credem noi, mult mai sănătoasă şi mai frumoasă. Sunt recunoscătoare pentru cursul acesta al doamnei dr. Laura, abia aştept subiectul fiecărei săptămâni, am atât de multe de învăţat din el!

All misbehavior is a cry for help! (Dr. Laura Markham)