În timp ce împătuream rufele uscate, copiii se jucau prin cameră. La un moment dat, Tudor a văzut un tricou verde de-al tatălui său și l-a luat pe el. Bineînțeles, era mare şi arăta ca o rochie. S-a amuzat foarte tare, s-a uitat în oglindă, s-a dus să i-l arate bunicii, i l-a arătat Terezei, a sărit şi a alergat prin casă, fericit. Era în tricoul tatălui său şi arăta interesant.

Tereza a venit curioasă înspre coşul de rufe. S-a ridicat în picioare, a început să îl împingă, a căzut în genunchi, s-a ridicat iar. După ce l-am mai golit de rufe, s-a căţărat în el, cu mult efort. Apoi s-a chinuit să iasă din coş. A intrat iar, a ieşit din nou, de data asta cu mai multă uşurinţă.

Ce mi-a fost mie mai greu? Să nu le dau sfaturi, să nu îi îndrum în joaca asta liberă. Aş fi vrut să îi spun lui Tudor că se poate împiedica, pentru că e aşa lung tricoul, aş fi vrut să ţin coşul şi să o ridic pe Tereza sau să o ajut să iasă din el. Dar am avut, din fericire, mâinile ocupate cu hainele şi mi-am impus să nu îi deranjez. Am văzut, astfel, cum fiecare mișcare era verificată, cum Tereza încerca de două ori înainte să facă ceva nou sau riscant. Tudor s-a împiedicat o singură dată, a râs, şi-a ridicat tricoul cel lung şi a fugit mai departe.

Copiilor le sunt prea des impuse activităţile, sunt prea mult dirijaţi de vreun părinte, bunic sau alt adult care îi îngrijeşte. Au un program uneori atât de încărcat, încât nu mai au când să facă şi ceva spontan, să găsească bucurie în mersul cu coşul de rufe sau în îmbrăcarea unui tricou mult prea larg şi lung pentru ei. Ne temem atât de tare să nu păţească ceva, să nu cadă, să nu strice, să nu murdărească, să nu deranjeze, să nu se lovească, să nu se taie, să nu… şi să nu…, încât nu mai au cum să înveţe. Pentru noi e un efort atât de mare să tăcem, să îi privim discret, să îi lăsăm să înveţe singuri!

Copiii nu învaţă din ceea ce le spunem, copiii învaţă experimentând. Dacă ar învăţa doar din ceea ce le-am spune, s-ar ridica direct în picioare şi ar umbla. Dar au nevoie de exerciţiu, de greşeli, să ştie ce să facă diferit data viitoare sau după alte zece căzături. Şi învaţă atât de repede! Şi au nevoie să fie pregătiţi pentru asta.

Copilul nu va umbla pentru că îi spunem noi, ci când e pregătit din punct de vedere fizic şi mental. Se va aşeza şi va sta în fund de unul singur, atunci când e pregătit. De ce să îi răpim plăcerea şi să îl aşezăm noi? Peste câţiva ani, probabil, o să îi spunem să nu mai şadă atât, să iasă afară, la mişcare şi joacă. Sau o să îi spunem să nu mai alerge atât, că ne oboseşte, să mai stea şi locului. Când simţim mereu nevoia să intervenim în activitatea copilului, îi întrerupem concentrarea. Îi spunem, indirect, că ceea ce face el nu e bine şi ar trebui să ne asculte pe noi, îi diminuăm entuziasmul şi îl învăţăm să depindă de alţii.

Copiii învaţă cel mai mult din experienţa proprie sau din exemplul celor din jur. Greşelile sunt doar oportunităţi de învăţare! Maria Montessori are un capitol întreg în cartea Mintea absorbantă despre greşeli şi cum ne raportăm la ele. Materialele Montessori includ controlul erorii, cu alte cuvinte, copilul îşi poate da seama singur când greşeşte şi se poate corecta. Maria Montessori îl explica drept „orice tip de indicatori care ne spun dacă înaintăm spre scopul nostru sau ne-am abătut de la el”.

Am ezitat acum, dându-mi seama că scriu despre greşeală într-un text pe care îl voiam a fi despre spontaneitate. Apoi mi-am dat seama că mintea mea a mers în direcţia cea bună. O persoană care e mereu corectată, nu mai dă dovadă de aceeaşi spontaneitate. Înainte de a face orice, se opreşte şi se întreabă: „Oare fac bine? Dar dacă greşesc? Oare ce mi se va întâmpla dacă fac asta?”. Cel care a fost educat că greşeala e doar un mijloc de a învăţa, va îndrăzni să fie spontan, ştiind prea bine că poate să corecteze orice pe parcurs.

Unul dintre cei mai buni manageri cu care am lucrat îmi spunea că uneori suntem prea ezitanţi în a face ceva, de teamă să nu greşim. Mi-a spus că e mai important să acţionezi, să înveţi din greşeli, decât să stai şi să aştepţi până când crezi că poţi face perfect un lucru. M-am gândit adesea la spusele lui, când mi-am lăsat copiii să înveţe din propriile greşeli. Şi am încercat adesea să trec şi eu peste propria-mi frică de acţiune, dându-mi voie să greşesc.

Adesea, copiii din şcolile obişnuite n-au nici o idee că ei comit greşeli. Le comit în mod inconştient şi cu totală indiferenţă, pentru că nu e treaba lor să le corecteze, ci a învăţătoarei! Ce departe se află de ideea noastră de libertate! Însă, atâta timp cât nu mă pot corecta singur, trebuie să caut ajutorul altcuiva care s-ar putea să nu ştie mai mult decât mine. Mult mai bine ar fi dacă aş putea să-mi recunosc greşelile şi apoi să mi le corectez! Lucrul cel mai probabil, care poate duce la formarea unui caracter nehotărât, este incapacitatea de a stăpâni singur problemele, fără a căuta sfaturi. Aceasta dă naştere unui sentiment de inferioritate descurajator şi unei lipse de încredere în sine. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

(Photo by Andy Fitzsimon on Unsplash)