Zilele trecute, Tudor a căzut cu tricicleta, şi-a spart buza şi s-a julit pe faţă. E tare greu să îţi vezi copilul plin de sânge, plângând tare în braţele tatălui său, speriat de ceea ce s-a întâmplat. După ce l-am pupat, îmbrăţişat, spălat, a cerut din nou „la tata în braţe”. Spre deosebire de data trecută, acum nu l-am lăsat să aştepte nicio secundă, braţele erau larg deschise. L-am lăsat să plângă acolo cât de mult a vrut el, l-am mângâiat amândoi, i-am spus că suntem alături de el, l-am întrebat de ce are nevoie, i-am adus apa dorită şi i-am pus lingura rece pe buza umflată. Am ţinut-o şi pe Tereza în braţe, alături de el, să se liniştească şi ea din mirarea de a-şi vedea fratele plângând şi părinţii trişti. Şi am stat aşa toţi patru, fiecare părinte cu câte un copil în braţe, povestind din când în când cu Tudor despre cât de curajos se comportă, despre cum s-a oprit sângerarea, despre bucuria că mâinile şi picioarele sunt nevătămate, despre cum se simte. În cele din urmă, au adormit amândoi, iar noi am stat alături de ei, vorbind şoptit despre ce şi cum s-a întâmplat şi despre fricile noastre de părinţi.

Am fost bucuroşi când, la trezire, am văzut că Tudor poate şi vrea să mănânce, deşi parcă avea trei buze în loc de una, cu tăieturi mari, sângerii. Pe când mânca, am discutat despre ce s-a întâmplat. L-am lăsat pe el să ne povestească, l-am întrebat cum a fost, am încercat să ne punem în locul lui. Lucian i-a spus cum e şi pentru el: „când merg cu bicicleta şi mă uit în spate, îmi e greu să merg drept; e important să privesc doar înainte”. Nu i-am spus deloc, în niciun moment, „De ce n-ai fost atent? Vezi ce s-a întâmplat dacă te-ai uitat în spate? Să nu mai mergi aşa de repede!”. A primit singur suficiente lecţii dintr-o căzătură. Copiii învaţă din experienţă, nu din discursurile noastre.

A doua zi, mă uitam cu atenţie la cum îi arăta rana şi mai aveam puţin până să iau şublerul, să văd dacă i s-a dezumflat buza. Simţindu-mi îngrijorarea, Tudor s-a uitat serios la mine şi mi-a zis: „Las’ că trece! Dă pace! Nu-ţi fă griji!”.

Prima dată când am citit despre rezilienţă, am mers la definiţia din dicţionar. Explicaţia legată de fizică nu m-a lămurit prea mult, am bănuit doar că în psihologie are legătură cu a nu te da bătut, a fi perseverent. Am participat apoi la seria de conferinţe Be the Best Parent You Can Be, care avea ca temă dezvoltarea rezilienţei şi am înţeles mai bine despre ce e vorba. Dar cea mai clară explicaţie am întâlnit-o recent la cursul Părinte liniştit, copii fericiţi, al dr. Laura MarkhamRezilienţa este abilitatea de a-ţi reveni după evenimente stresante. Oamenii rezilienţi resimt conştient greutăţile vieţii si sunt apoi capabili să meargă mai departe. Uneori găsesc chiar înţelepciune în suferinţă, pe care o folosesc spre a duce o viaţă mai profundă. Comparaţia folosită apoi în explicarea acestei elasticităţi este cu creanga unui copac, îndoită de vânt, dar care foloseşte fiecare astfel de ocazie pentru a deveni mai flexibilă şi a nu-i permite vântului să o rupă.

Pentru a creşte copii rezilienţi, trebuie să le apreciem „zbaterile” procesului de învăţare, să-i sprijinim doar atât cât e nevoie pentru a ieşi din impas, fără să-i „salvăm”, făcând în locul lor, să-i ajutăm să înveţe din greşeli şi să empatizăm cu ei când devin frustraţi, din cauza greutăţilor învăţării.

Am ştiut, de când Tudor a început să meargă cu tricicleta, că vor exista momente când va cădea sau se va poticni, dar asta nu înseamnă că l-am oprit din a învăţa sau că am fost permanent alături de el, cicălindu-l: „fii atent, o să cazi, ai grijă, mergi mai încet!”. L-am lăsat să înveţe singur, să îşi stabilească propriul ritm, să se dea cu tricicleta doar atunci când şi cât voia el. Noi am avut grijă să fie reglată şaua la înălţimea corespunzătoare şi să înceapă învăţarea în liniştea curţii, pentru a se putea concentra la ce face. I-am creat, aşadar, mediul potrivit, fără a-i sări în ajutor dacă nu ne-a cerut sprijinul.

Ca părinte, cred că cel mai greu este de a rezista tentaţiei să faci lucrurile în locul copilului tău. Te gândeşti fie că îi e lui mai uşor, fie că faci tu mai repede, fie că are timp restul vieţii să tot facă singur. Dar astfel copilul pierde lecţii de viaţă importante, se obişnuieşte să depindă doar de alţii şi poate chiar suferi când are contact cu realitatea vieţii neîndulcită de părinţi. E mai important, în schimb, ca părinţii să fie alături de copiii lor după câte un eşec, un accident sau un eveniment neplăcut. E mai important să îi ajute să înţeleagă lecţiile pe care tocmai le-au primit de la viaţă, să tragă concluziile potrivite din dezamăgirile şi eşecurile inevitabile vieţii, să privească cu încredere în viitor. Pentru asta, e uneori suficient doar să le fim alături, să le ascultăm durerea, să ştie că îi înţelegem şi că pot conta pe noi, oricând au nevoie.

Rezilienţa este o condiţie esenţială pentru dezvoltarea măiestriei. Pentru că orice ar alege să facă în viaţă, adultul crescut de noi va da peste obstacole, mai mici sau mai mari. Fără abilitatea de a trece peste ele, de a învăţa lecţiile adecvate, de a-şi păstra optimismul şi pasiunea, refăcând aceiaşi paşi până la stăpânirea lor deplină, adultul cedează la primele greutăţi. Rezilienţa este cea care îl ajută să urce din nou şi din nou în şa, oricât de julită i-ar fi faţa şi oricât de tăiate buzele.

[Photo by Austin D on Unsplash]

2 gânduri despre “Las’ că trece!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *