La masă!

Există trei aspecte pe care adultul nu le poate controla pentru copil, respectiv mâncatul, somnul şi folosirea toaletei. Acestea sunt cele trei obiceiuri în privinţa cărora copilul are controlul deplin. Adultul poate doar să îi pregătească mediul şi să creeze rutine şi ritualuri pentru fiecare dintre ele. Astfel, copilul le va deprinde mai uşor, cu atât mai mult cu cât surprindem perioadele senzitive pentru fiecare dintre ele.

În privinţa diversificării, nu sunt întru totul de acord cu sugestiile Montessori. Noi am început acest proces când copiii au întrunit cumulativ cele trei cerinţe actuale ale specialiştilor în domeniu. Acestea sunt: împlinirea vârstei de şase luni, demonstrarea abilităţii de a sta în fund şi a interesului faţă de mâncare. În multe cărţi şi la mulţi specialişti Montessori am întâlnit sugestia de a începe diversificarea între patru şi şase luni. Ba chiar recomandarea de a înlocui complet alăptarea, uneori şi înainte de împlinirea vârstei de un an. Ceea ce, conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, contravine studiilor din ultimii ani. Organismul bebeluşului nu este pregătit pentru alt aliment în afara laptelui matern (sau a laptelui praf) până la şase luni.

În plus, recomandarea este de a continua alăptarea cel puţin până la împlinirea vârstei de doi ani. S-a demonstrat că beneficiile fizice şi emoţionale, atât pentru copil, cât şi pentru mamă, sunt multiple. Acesta este, de fapt, unul dintre motivele pentru care OMS foloseşte în ultimul timp sintagma „alimentaţie complementară”, în loc de „diversificare”. Sugerează astfel că introducerea alimentelor nu înlocuieşte imediat alăptarea, ci o completează.

Am urmat, în schimb, multe dintre recomandările Montessori în ceea ce priveşte organizarea mesei, rolul copilului şi materialele folosite. Este important să aibă copilul cât mai mult control asupra întregului proces, într-un mediu pregătit.

Tudor a stat la început într-un scaun înalt, în care trebuia să îl aşezăm noi. Pentru a-i oferi libertate de mişcare, am folosit o improvizaţie, respectiv taburetul cu două trepte BEKVÄM, de la Ikea, pe care îl folosea deja pentru a lucra singur la blatul din bucătărie. Fiind mai înalt decât scaunele noastre, îi putea urca singur treptele, stând cu spatele rezemat de plinta de pe perete.

La Tereza am renunţat la scaunul înalt cu totul şi am ţinut-o în braţele noastre la început. După câteva luni, am folosit masa joasă din bucătărie şi scaunul cub Montessori făcut de Lucian.  La cursul Setting Up Your Home Montessori-Style, Simone Davies ne-a recomandat să tăiem zece centimetri din picioarele meselor şi ale scaunelor copiilor (la fel, din picioarele şevaletului), pentru ca cei mici să stea cât mai confortabil, atingând podeaua cu picioarele. A fost o mare schimbare pentru Tudor când am făcut asta, pentru că reuşea să se aşeze singur pe scaun şi să se dea jos de pe el cu uşurinţă. De obicei, stătea la masa joasă din bucătărie pentru gustări sau la cină, când nu mâncam cu toţii.

Pentru aranjarea mesei, i-am pus lui Tudor cele necesare la îndemână, pe un raft. Am eliberat un sertar din bucătărie, în care i-am pus pahare, căni, carafe, boluri, farfurii. La sertarul cu tacâmuri avea deja acces şi le putea lua cu uşurinţă. L-am încurajat cât mai des să ne ajute să punem masa. La sfârşit, l-am invitat să ne ajute să o strângem, învăţându-l să aranjeze vesela şi tacâmurile în maşina de spălat. A fost nevoie de multă răbdare din partea noastră şi de mult exerciţiu din partea lui. La fel ca în alte activităţi, i-am arătat cum să facă, cu mişcări încetinite. Dacă apoi a greşit, nu l-am corectat, eventual i-am arătat data viitoare din nou.

Nu mi-au plăcut niciodată farfuriile de plastic, cu atât mai puţin cănile sau paharele. De aceea, când am citit că recomandarea Montessori este de a folosi doar veselă de porţelan, respectiv pahare şi carafe de sticlă, nu am ezitat nicio clipă în a i le oferi doar pe acestea lui Tudor. S-au spart vreo cincisprezece pahare în tot procesul acesta de învăţare, plus vreo două-trei carafe şi câteva farfurii, dar nu ne-a părut rău.

Am cumpărat şi tacâmuri pentru copii, de inox. A-i da unui copil mic să mănânce cu tacâmurile adultului este ca şi cum l-ai pune pe acesta din urmă să mănânce supa cu polonicul. Tudor a învăţat relativ uşor să le folosească, urmărindu-ne pe noi şi exersând mult. Acum îşi unge singur pâinea cu unt, îşi curăţă castravetele, îl feliază, foloseşte cuţitul şi furculiţa pentru a-şi tăia mâncarea. Îşi toarnă din carafă lapte în cană, îi face plăcere să îşi pună ciorba sau supa în farfurie, cu polonicul. După ce termină de mâncat, merge singur să se spele pe mâini şi pe gură; foarte rar are bluza murdărită de mâncare.

Mobila pentru copii, mesele şi scaunele lor, ar trebui să fie uşoare, nu doar pentru a putea fi transportate cu uşurinţă de mâinile lor mici, ci pentru că fragilitatea lor are valoare educaţională. Acelaşi considerent ne face să le dăm copiilor farfurii de porţelan, pahare de sticlă şi ornamente fragile, pentru că aceste obiecte atrag atenţia ele însele asupra mişcărilor dure, dezordonate sau nedisciplinate. Astfel, copilul este îndemnat să se auto-corecteze şi să înveţe singur să nu se lovească de ele, să nu le răstoarne şi să nu le spargă; rafinându-şi mişcările tot mai mult, copilul câştigă treptat independenţă şi libertate motrică.

Pe de altă parte, când copilul se loveşte de o sută de ori de un birou mare şi greu de fier; când face mii de pete de cerneală, invizibile pe banca neagră; când lasă o farfurie de metal să cadă la pământ de o sută de ori, fără a o sparge, el rămâne scufundat într-o mare de defecte, fără a le percepe; mediul său e, până una alta, astfel construit încât să ascundă şi astfel să îi încurajeze greşelile. (Maria Montessori, Spontaneous Activity in Education)

9 thoughts on “La masă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *