Am luat de curând o carte pentru copii, asemănătoare cu cele din seria Wimmelbuch, preferatele noastre. Cartea A Day at an Airport prezintă desfăşurarea unei zile pe un aeroport, surprinzând din acelaşi unghi diferite momente semnificative. Tudor o citeşte cu mare plăcere, urmărind plecarea echipei de baschet, sosirea unei aeronave prezidenţiale sau a unei vedete rock. Pentru că au început să i se desprindă uşor paginile, nefiind prea bine legată, o mânuieşte cu multă grijă. Atenţia cu care îi întoarce paginile de hârtie demonstrează încă o dată că fragilitatea materialului are, în sine, valoare educaţională.

Astăzi, discutând despre coborârea preşedintelui din avion, Tudor îi spune bunicii că şi la noi a fost preşedintele, de curând (de fapt, cu peste două luni în urmă). Mama, surprinsă, îl întreabă: „Care preşedinte?”, iar răspunsul vine prompt: „Ioanis”. Mintea absorbantă în plină acțiune!

Tot astăzi, unul dintre newsletter-urile Montessori primite periodic avea ca temă lecţia în trei timpi pentru dezvoltarea simţurilor. De la naştere şi până la patru ani şi jumătate, copiii se află într-o perioadă senzitivă pentru rafinarea simţurilor. Constatarea era că, după ce copiii îşi însuşesc noţiunile de bază, părinţii, mulţumiţi, renunţă la a-i învăţa mai în profunzime. De exemplu, pentru adult e suficient dacă copilul recunoaşte cercul, pătratul sau triunghiul. Recomandarea călduroasă era de a oferi şi mai multe noţiuni. De exemplu, cuvinte precum oval, elipsă, cvadrifoliu (roza cu patru ramuri – da, am căutat în dicţionar!), triunghi curbiliniu (figura determinată de trei arce de cerc – da, tot din dicţionar!), dreptunghi, trapezoid, romb, patrulater, pentagon, hexagon, heptagon, octogon, eneagon, decagon.

Discuţia dintre Tudor şi mama şi informaţia din email mi-au adus aminte de un text al Mariei Montessori.

Educatoarele care m-au ajutat în primele stadii ale activităţii mele, nu aveau studii superioare. Ele scriau numeroase cuvinte pe care să le citescă copiii, fiecare cuvânt pe câte un cartonaş separat. Dar, nu după mult timp, au venit să îmi spună că epuizaseră toate cuvintele referitoare la îmbrăcăminte, la lucrurile din casă, de pe stradă, la numele copacilor ş.a.m.d. Iar copiii doreau mai multe. Aşa că am început să aleg cuvinte folosite în ciclurile de învăţământ ulterioare; de exemplu, numele figurilor geometrice pe care le manipulează copiii când utilizează materialele de dezvoltare senzorială: poligoane, trapeze, triunghiuri de diferite tipuri, etc.

Copiii le-au învăţat pe toate! Aşa că am scris numele instrumentelor ştiinţifice: termometrul, barometrul, etc.,  apoi am trecut la termeni botanici: sepală, petală, stamină, pistil, etc. Şi pe acestea le-au învăţat cu entuziasm şi încă mai cereau. Când îi scoteau pe copii la plimbare, aceste educatoare îşi stăpâneau cu greu sentimentul de ruşine că li se dezvăluie ignoranţa, când copiii le învăţau numele fiecărui tip de automobil! (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Mintea absorbantă a fost prima carte a Mariei Montessori pe care am citit-o, pe când Tudor avea câteva luni. Le-am lecturat pasajul şi lui Lucian şi mamei şi de atunci am încercat să folosim cu Tudor un limbaj bogat. Facem acelaşi lucru şi cu Tereza, desigur. Important nu este să îi copleşim cu explicaţii lungi, pe care nu sunt în stare să le urmărească. Folosirea cuvintelor corecte, atunci când e cazul, este suficientă. Acesta este unul dintre motivele pentru care noi numim corect anatomic toate părţile corpului, spre dezaprobarea mamei.

Cei mai mulţi copii dezvoltă un interes aparte fie pentru câini, fie pentru cai. La Tudor au fost câinii, aşa că i-am luat figurine Schleich cu mai multe rase canine. Îi spuneam de fiecare dată rasa, nu doar denumirea generică: „Husky”, „Labrador”, „Ciobănesc german”. Am fost surprinşi când ne-a arătat un câine în parc şi a zis: „Uite husky!”. Era la aşa distanţă, încât a trebuit să aşteptăm până s-a apropiat de noi, să confirmăm că îi recunoscuse rasa.

Pe când Tudor încă nu vorbea bine, i-a arătat unei cunoştinţe un câine dintr-o curte alăturată şi i-a spus: „Beagle”. Doamna l-a compătimit uşor că încă vorbeşte pe limba lui. Pe noi, a încercat să ne liniştească, spunându-ne că sigur va pronunţa curând şi „câine”.

Perioada senzitivă pentru limbaj e de la naştere şi până la împlinirea vârstei de şase ani, adică în prima etapă de dezvoltare umană. În jurul vârstei de patru ani şi jumătate un copil poate învăţa două sute cincizeci de cuvinte noi pe săptămână!

La această vârstă setea de cuvinte a copilului este de nestâmpărat, iar capacitatea de a le învăţa este inepuizabilă. Dar acest lucru nu este valabil şi pentru perioada următoare. În această perioadă se nasc alte facultăţi noi, iar copilul învaţă cuvinte noi cu mult mai mare dificultate. Am observat că acei copii care învăţaseră aceste cuvinte într-o perioadă timpurie a vieţii, le reţinuseră şi puteau să le folosească fluent când au mers în sistemul şcolar obişnuit, la opt sau nouă ani, dar şi în anii următori. Dar rezultatele erau mult mai slabe la copiii de opt ani sau mai mari, cărora li se predau aceleaşi cuvinte pentru prima dată. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)