Înainte de a se naşte Tudor, am mers la cursul Lamaze organizat de Raluca Candrea mai ales pentru cele zece zile libere în plus, pe care urma să le primească Lucian, dacă avea diploma cursului de puericultură. Ţin minte că la prima întâlnire, Raluca ne-a spus că băiatul ei are patru ani şi încă îl alăptează. Era ceva nemaiauzit pentru noi, ni se părea că e exagerat. Am primit apoi tot mai multe informaţii, atât de la ea, cât şi din cărţi sau de pe internet şi am început să ne schimbăm punctul de vedere. Am înţeles că vârsta normală la care un copil renunţă la alăptare este între trei şi cinci ani, uneori chiar mai târziu.

Când s-a născut Tudor, prin cezariană, am aşteptat timp de nouă ore până l-au adus să îl văd. Mi s-a părut o eternitate! Mi se strânge şi acum inima, de câte ori mă gândesc la clipele acelea, în care întrebam des şi foarte des, când îl pot vedea. Am început să îl alăptez a doua zi, când am fost mutată în salon şi el a stat lângă mine.

Primele săptămâni de alăptare au fost un chin şi o bucurie. Dar cel mai mult, un chin. Am avut ragade urâte, sângerânde, şi nu ştiam cum să îl ataşez corect. Am avut şi câteva zile de baby blues, tristeţea postpartum, cum mai este numită, care apare la peste 70% din proaspetele mame. Îl alăptam pe Tudor şi plângeam fără oprire, gândindu-mă că el depinde de mine, că vreau şi trebuie să trăiesc suficient cât să crească mare, că este copleşitoare datoria pe care am primit-o. Din fericire, Lucian participase la cursurile Lamaze şi a înţeles ce se întâmplă şi a ştiut cum să-mi fie alături. M-a ajutat şi pe mine faptul că Raluca ne-a povestit despre asta şi ştiam că nu e ceva anormal. Dar lacrimile şi temerile nu s-au oprit timp de câteva zile.

Tot de la Raluca învăţasem despre puseurile de creştere şi eram pregătită pentru zilele acelea în care Tudor nu se desprindea de sân, în care alăptam aproape non-stop. Din discuţiile cu mama, bunica şi alte femei din generaţiile lor, am înţeles că lipsa informaţiilor şi existența unui program fix de alăptare erau în mare parte răspunzătoare pentru oprirea alăptării la vârsta de trei luni, cam pe când apare şi prima creştere serioasă a bebeluşului.

În timpul puseului, copilul plânge uneori imediat după ce a mâncat, ceea ce le face pe mame să creadă că nu au lapte suficient sau că laptele nu e bun. Miturile acestea au fost perpetuate atâta timp, cred, din lipsa înţelegerii că alăptarea funcţionează după principiul cererii şi ofertei. Cu cât copilul stă mai mult şi mai des la sân, cu atât mama produce mai mult lapte. Creşterea şi dezvoltarea nu sunt liniare, mai ales la copiii mici.

La Tereza am învăţat deja şi despre salturile mentale, care uneori se suprapun cu puseurile de creştere. Înaintea salturilor, copiii sunt mai plângăcioşi, adorm mai greu, se trezesc mai des, nu mănâncă bine, sunt foarte greu de mulţumit. Experienţa şi informaţiile m-au ajutat să rămân calmă şi să fiu atentă să mă odihnesc bine în acele perioade.

Când am rămas însărcinată cu Tereza, primele sfaturi ale medicilor au fost să îl înţarc imediat pe Tudor. Mi-au spus că e mai bine pentru organismul meu, pentru dezvoltarea fătului şi pentru Tudor, să nu primească hormoni ai sarcinii. Am primit şi un termen limită pentru asta, respectiv până în a douăsprezecea săptămână de sarcină. Tudor avea aproape un an şi jumătate în acea perioadă.

Ne-am chinuit câteva zile, timp în care i-am spus că laptele meu nu mai e bun pentru el şi că încet-încet nu o să îi mai dau. Tudor primea vorbele mele cu disperare, plângea tare şi cerea să îl alăptez chiar mai des ca înainte. Era speriat. Citisem despre riscurile înţărcării bruşte şi am respins-o categoric. De asemenea, propunerile de a pune diverse chestii amare pe sâni sau de a-l păcăli pe Tudor nu erau deloc în acord cu principiile noastre, cu respectul pe care i l-am arătat de când se născuse.

Când am sunat-o pe Raluca, să o întreb despre înţărcarea blândă, m-a liniştit şi mi-a spus că pot alăpta pe perioada sarcinii şi apoi în tandem. Mi-a explicat de ce e incorect când îi spun lui Tudor că nu mai e bun laptele meu pentru el. Şi mi-a explicat cât de importantă este alăptarea la vârsta aceasta, între un an şi jumătate şi doi ani, perioada cea mai bogată în achiziţii din viaţa copilului. Pentru că cei din familie erau sceptici la spusele ei, pentru că îmi spuneau să ascult de medicii care mă sfătuiseră iniţial, am rugat-o să îmi spună cu ce medic specializat în alăptare aş putea lua legătura. Şi i-am scris unei doamne doctor, care era şi consilier în alăptare şi care ne-a liniştit, spunându-mi că atâta timp cât mă simt bine şi doresc, pot alăpta pe perioada sarcinii, fără riscuri.

L-am alăptat pe Tudor inclusiv în noaptea în care am plecat spre spital. Trecusem de data probabilă a naşterii, demonstrând astfel şi că alăptarea în sarcină nu înseamnă neapărat declanşarea mai devreme a travaliului. Pentru naşterea Terezei am ales un spital prieten cu alăptarea, prieten al copilului. Am primit-o la sân la câteva minute după ce am ieşit din operaţia de cezariană. S-a ataşat perfect, confirmând şi ea că prima oră de la naştere este importantă pentru asta.  Când a venit în vizită, Tudor nu a cerut deloc să îl alăptez. Cred că l-au intimidat patul de spital şi starea mea, normală după operaţie, dar, probabil, impresionantă, pentru un copil obişnuit să-şi vadă mama plină de energie. Până acum, acestea au fost singurele trei zile din viaţa lui în care nu l-am alăptat.

Când am ajuns acasă cu Tereza şi am alăptat-o, aşa cum mă aşteptam, Tudor a venit la noi şi a cerut să bea din sânul liber. Am început astfel frumoasa perioadă de alăptare în tandem. Am privit fascinată interacţiunea dintre ei, privirile curioase pe care şi le aruncau la început, apoi mângâierile reciproce şi chiar zâmbetele împărtăşite. Mai ales în primele nopţi, schimbările copleşitoare l-au făcut pe Tudor să îmi ceară să îl alăptez mai des chiar decât pe Tereza. Şi am fost acolo pentru el, de fiecare dată, fără ezitare. Mi-a fost foarte uşor şi pentru că dormeam toţi trei într-un pat, aşa cum facem şi acum, de altfel. Cred că l-am ajutat şi astfel să treacă mai uşor peste perioada grea a adaptării la viaţa noastră cea nouă. Sunt sigură că relaţia deosebită dintre fraţi este dată şi de această împărtăşire a alăptării.

Tudor a fost foarte puţin bolnav în primii doi ani şi jumătate din viaţă. Episoadele mai grave au apărut după vârsta aceasta şi am trecut relativ repede peste ele, inclusiv datorită alăptării. Au fost câteva zile, chiar, când a revenit la alăptarea exclusivă, evitând astfel deshidratarea şi o posibilă spitalizare.

Sunt dese momentele, în ultima vreme, în care sunt întrebată dacă o mai alăptez pe Tereza, având în vedere că e deja trecută de nouă luni. Când răspund, zâmbind, că încă îl alăptez şi pe Tudor, aproape de fiecare dată lumea mă întreabă de unde am lapte. Şi atunci explic despre principiul cererii şi ofertei, esenţial în alăptare. La Tudor am folosit, pentru o scurtă perioadă de timp, fiindu-mi recomandate în spital, mameloane de silicon. Din fericire, am renunţat repede la ele. Ştiam că tetinele influenţează negativ alăptarea, aşa că nu am folosit, la niciunul din copii, suzete sau biberoane. Am renunţat chiar şi la cana cu pai şi am folosit pahar de sticlă pentru a bea apă, după şase luni.

Ca mamă care alăptează în tandem, am vrut să scriu despre experienţa noastră, în Săptămâna Mondială a Alăptării. Povestea fiecăreia dintre mamele care alăptează este diferită. Am găsit, totuşi, că numitorul comun ar putea fi trecerea peste miturile despre alăptare. Din fericire, astăzi avem surse bune de informare. Pe lângă cursul Ralucăi, pe mine m-au ajutat mai ales articolele de pe site-urile Alăptează şi În braţe la mami, grupul de Facebook Alăptează – Breastfeeding Support şi site-ul dr. Jack Newman, un adevărat guru internaţional al alăptării. În foarte rarele ocazii când a trebuit să verific dacă pot sau nu să iau anumite medicamente, am folosit informaţiile de pe site-ul e-lactancia.org.

Decizia de a alăpta în tandem este una importantă, despre care merită să ne documentăm înainte, să citim despre experienţele altor familii. Multe mame sunt categoric în favoarea alăptării în tandem, spunând că această practică a facilitat o relaţie apropiată între copii. Având în vedere că bebeluşii primesc prin laptele matern oxitocină, iar organismul lor produce, la rândul lui, o cantitate mai mare din acest hormon ca reacţie la alăptare, pare logic ca ei să simtă căldură faţă de fratele cu care împart această experienţă. Majoritatea mamelor afirmă că durerea şi rănile dispar după naştere, iar suptul copilului mai mare reglează producţia de lapte, astfel încât startul alăptării nou-născutului este mai uşor. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi)

3 gânduri despre “Alăptarea în tandem

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *