Pentru că Tereza merge mereu lângă Tudor şi vrea să se joace cu ce lucrează el, avem o nouă regulă în familie. Îi lăsăm lui Tudor alegerea dacă vrea să împartă cu ea sau o îndepărtăm pe Tereza de locul respectiv. „Acum lucrează Tudor cu ciocanul. Poţi să te joci şi tu cu el, după ce termină şi e înapoi pe raft. Da, ştiu că e greu să aştepţi şi ai vrea să te joci chiar acum. Uite, ţi-ar plăcea să citim o carte, până atunci?” Bineînţeles, aceleaşi reguli se aplică pentru amândoi. Şi Tudor trebuie să aştepte până când Tereza e pregătită să împartă.

În clasele Montessori se găseşte câte un singur exemplar din fiecare material. Dacă vrea să lucreze şi un alt copil, fie aşteaptă până când materialul e repus pe raft, fie primeşte acordul pentru colaborare al celui care lucrează. Pe lângă dezvoltarea voinţei, educarea respectului pentru munca celuilalt şi dezvoltarea abilităţilor de comunicare, exerciţiul acesta de răbdare este şi o redare a vieţii reale. De câte ori nu trebuie să aşteptăm, până să ne vină rândul? Cât de important este să cerem permisiunea de a folosi un lucru în comun?

Mi se întâmplă adesea să mă regăsesc în bucătărie în acelaşi timp cu mama. Atunci fie aştept până termină de gătit, pentru a lucra eu, fie întreb cu ce pot ajuta, împărţindu-ne sarcinile. Nu cred că mi-ar plăcea să îl aud pe Lucian lângă noi, spunându-ne: „dar dă-i şi ei lingura, nu amesteca doar tu cu ea, lucrezi de cinci minute deja! lasă-i acum ei cântarul, că tu îl poţi folosi şi mai târziu”!

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu copiii. Cu cât intervenim mai mult, cu atât îi enervăm mai tare şi le lăsăm impresia că luăm partea unuia sau altuia. Când sunt reguli clare, spuse frumos de fiecare dată, când e cineva care să ne ajute cu sentimentele care ne apasă, ne e din ce în ce mai uşor, cu fiecare încercare. De ce să forţăm copiii să facă ceva împotriva voinţei lor? Cine are de câştigat din asta? Relaţia noastră cu ei sigur nu, la fel, nici relaţia dintre ei. Ba chiar dimpotrivă.

Pentru a-mi pregăti terenul, încă înainte de a se naşte Tereza, am evitat folosirea excesivă a pronumelui posesiv, pentru lucrurile pe care ştiam că le vor împărţi sau i le voi da ei. Am vorbit, astfel, despre cartea pe care o citeşte acum, în loc de „cartea ta”, despre tricoul pe care îl poartă, nu „tricoul tău” sau mingea cu care se joacă, şi nu „mingea lui Tudor”. Am insistat, însă, asupra „periuţei tale de dinţi”, „prosopului tău” sau l-am rugat să folosească doar peria lui de păr. I-am explicat că sunt anumite obiecte, mai ales cele de igienă personală, pe care nu le împrumutăm altora. Şi i-am respectat întotdeauna folosirea în voie a unui obiect, oricât timp a vrut, fără să-l forţăm să împartă cu altcineva, dacă nu era pregătit.

Avem puţine reguli în casă şi sunt exprimate în sens pozitiv. Majoritatea sunt de siguranţă: „mâncăm doar când stăm pe scaun; ne spălăm pe mâini înainte şi după mâncare, după ce folosim toaleta sau când venim de afară; prizele sunt periculoase, doar adulţii umblă la ele; pietonii merg doar pe trotuar, maşinile pe stradă; traversăm strada doar ţinându-ne de mână”. Desigur, pe măsură ce cresc copiii, vom adăuga reguli noi şi vom elimina altele. Observ că începem să avem câteva şi de bună convieţuire. „Poţi lucra cu materialul după ce e pus la loc pe raft, sau poţi cere voie să lucraţi împreună; cântăm la pian doar după ce se trezeşte toată lumea din casă; în casă doar rulăm mingea, afară o aruncăm.”

La fel ca în cazul bunelor maniere, dacă vrem să învăţăm copiii să împartă, e important să ne vadă pe noi făcând asta. Şi să apreciem, apoi, momentele de generozitate de care dau dovadă. „Mulţumesc că i-ai dat şi Terezei din brioşa ta; uite ce mult se bucură! Eşti foarte generos, e o calitate atât de importantă! Îţi va fi uşor să-ţi faci prieteni.”

Dr. Laura Markham propune o soluţie asemănătoare celei folosite în şcolile Montessori, şi anume folosirea cu rândul. Inspirându-se din cartea lui Heather Shumaker, It’s Okay not to Share (pe care o recomandă ca esenţială pentru cei care doresc să citească o singură carte despre cum să-i sprijini pe copii să împartă), dr. Laura propune rândul autostabilit. Astfel, copilul alege cât timp se joacă cu o jucărie şi când va fi rândul celuilalt copil să o folosească. După care, desigur, trebuie să aştepte până când şi celălalt copil e pregătit să înapoieze jucăria.

Problema cu împărţitul impus este că el arată precum luatul cu forţa. Atunci când copiii învaţă că adulţii le iau jucăriile după ce, conform ideii arbitrare a celor mari, a trecut „suficient de mult timp”, ei devin posesivi. […]

În cazul rândului autostabilit, din contră, copilul este liber să folosească jucăria atât timp cât îşi doreşte, putându-se bucura de ea pe deplin, iar apoi să i-o cedeze celuilalt copil cu inima deschisă. Va ajunge astfel să trăiască acea emoţie caldă şi frumoasă pe care o simţim cu toţii atunci când îi dăm cuiva ceea ce îşi doreşte şi vedem cât este de bucuros. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi)

(Photo by Bonnie Kittle on Unsplash)