M-am întâlnit ieri cu o domnişoară de clasa a şaptea, pe care nu am mai văzut-o de un an, pentru că s-a mutat într-un oraş mai mare, la o şcoală privată. Am fost profund impresionată de schimbarea pe care am văzut-o în ea, începând de la privirea senină şi directă şi până la discuţia despre diferenţele dintre şcoli şi oraşe. I-am văzut viitorul în privire. În doar un an, a reuşit să treacă de la fata timidă, care abia îndrăznea să salute, la domnişoara zâmbitoare, dornică de conversaţie. Schimbarea aceasta nu poate fi datorată doar vârstei. O mare parte o atribui sistemului şcolar în care a fost în ultimul an.

Tudor este întrebat tot mai des, când spune că are trei ani, dacă merge la grădiniţă. Din păcate, cea mai apropiată grădiniţă Montessori se află la o oră distanţă de mers cu maşina. Mai ales pentru Tereza, naveta, plus aşteptatul acolo timp de câteva ore, ar fi prea grele. Pentru noi, beneficiile Montessori sunt evidente şi vrem să continuăm să ne educăm copiii în acest sistem. Cel puţin în viitorul apropiat, Tudor va continua să rămână acasă şi să descoperim împreună lumea minunată din jurul nostru. Pentru mine, asta înseamnă că am început să studiez programa pentru grădiniţă, să adun materialele necesare, să caut cursul pe care să-l urmez, pentru a-l putea educa Montessori.

Educatoarea trebuie să fie liniştită şi pasivă, aşteptând răbdătoare, aproape retrăgându-se de pe scenă, ca şi când personalitatea ei ar păli, lăsând loc deplin expansiunii spiritului copilului. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Diferenţa principală dintre sistemul tradiţional şi cel Montessori, este că, în şcolile tradiţionale, educatoarea  „vede comportamentul imediat al copiilor, ştiind că trebuie să aibă grijă de ei şi de ceea ce le predă”, pe când educatoarea Montessori îşi păstrează imaginaţia vie şi „caută, în mod constant, un copil care nu este, încă, acolo”, ci care „se va revela pe sine prin muncă.” (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Am citit într-o carte frumoasă, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching, scrisă mai ales pentru educatorii Montessori, despre rolul pe care aceştia trebuie să-l aibă în educaţia copiilor. Mi-a rămas întipărită în minte comparaţia făcută. Copiii sunt ca apa unui râu, iar profesorii pietrele din albia acestuia. Cu cât trece mai multă apă peste pietre, cu atât ele sunt mai şlefuite. Iar apa, trecând peste pietre, se îmbogăţeşte cu mineralele lor şi e tot mai complexă. Pietrele fine fac apa să treacă mai încet şi să zăbovească mai mult, pe când cele dure fac apa să ţâşnească peste ele.

Rămânând în lumea metaforelor, sistemul tradiţional este, pentru mine, de cele mai multe ori, ca o daltă: încearcă să şlefuiască elevul după un model unic, neţinând cont de particularităţile din interiorul fiecărui bloc de piatră. Educaţia pe care mi-o doresc pentru Tudor şi Tereza este aceea care îi învaţă să fie independenţi, pasionaţi şi liberi în gândire. Vreau să aibă parte de profesori care să îi ajute să-şi păstreze luminiţele din ochi. Vreau să văd în privirea lor, în fiecare clipă, viitorul.

Prima datorie a educaţiei este de a stârni viaţa, şi să o lase apoi să se dezvolte liberă. -Maria Montessori (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

(Photo by Brandon Day on Unsplash)