Cărţile sunt nelipsite din programul nostru zilnic. Tudor citeşte în diferite momente ale zilei, fiind un mod de relaxare pentru el, dar şi de conectare cu noi. Când îl vede cu cartea în mână, Tereza alege şi ea una de pe raft şi se aşază lângă el, întorcând încet paginile.

Conform principiilor Montessori, pentru primul plan al dezvoltării, adică până la şase ani, avem doar cărţi care reflectă realitatea. Nefiind capabili să abstractizeze, copiii sunt dornici să descopere lumea reală şi e rolul nostru să le mijlocim această cunoaştere.

De la cursul lui Simone Davies am reţinut cum şi ce fel de cărţi să le dăm copiilor. La început, cele prezentate bebeluşilor ar trebui să aibă doar o imagine pe pagină, apoi imaginea să fie însoţită de un cuvânt. După o perioadă, alături de imagine e o propoziţie, apoi un text simplu, scurt şi se trece spre cărţi cu imagini şi texte mai complexe. Când devin interesaţi de citit şi sunt în stare să îşi păstreze concentrarea mai mult timp, cărţile cu capitole vor fi captivante pentru copiii mai mari.

Cărţile nu se păstrează în acelaşi loc cu jucăriile; îi învăţăm pe copii de la început că ele se mânuiesc cu grijă. Când Tereza a început să meargă în patru labe, am pus cărţile lui Tudor în bibliotecă. Am lăsat pe rafturile din cameră doar două sau trei cărţi, potrivite vârstei ei, cu coperţi de carton. Pentru a-i uşura recunoaşterea coperţilor şi alegerea, le-am aşezat pe raft cu faţa înspre ea.

Recomandarea este ca între un an şi un an şi jumătate copiii să aibă cărţi cu clapete, sub care să fie ascunse imagini pe care să le descopere mereu. Lui Tudor i-am luat doar una, pentru că era deja fascinat de seria Wimmelbuch şi nu mi s-a părut că e interesat de ce se află sub clapete. Înainte de a împlini doi ani, i-am dat deja cărţi cu coperţi şi pagini de hârtie şi a învăţat repede să umble cu grijă cu ele.

Am cumpărat prima carte din seria Wimmelbuch înainte ca Tudor să împlinească un an. Mi s-a părut foarte încărcată cu imagini şi credeam că va trebui să aştept încă vreun an sau doi până să i-o pot da. Dar a venit iarna, Tudor avea deja un an şi era tot mai interesat de citit, aşa că i-am arătat cartea aceasta. A fost fascinat de câinele şi pisica de pe copertă aproape din prima clipă. Mizasem pe faptul că în jurul vârstei de un an copiii intră în perioada senzitivă pentru detalii şi obiecte mici.

Succesul cărţii m-a făcut să comand apoi întreaga serie, tot în formatul midi, ideal pentru mâinile mici. Cartea despre Noaptea o avem în format mare şi e uneori destul de greu de citit din ea. Timp de doi ani, cărţile despre anotimpuri au fost citite aproape zilnic, alături de altele, desigur. Sunt cărţile cele mai longevive de pe raft, când le înlocuiam, Tudor ni le cerea înapoi de fiecare dată.

Am ales să cumpărăm multe cărţi în engleză şi germană, pentru a vorbi cu copiii mai des în aceste limbi. Româna o vor învăţa de la cei din jur, aşa că profităm de perioada senzitivă pentru limbaj, care începe de la naştere şi durează până la şase ani, pentru a-i obişnui şi cu limbile străine. Lucian a rămas surprins într-o zi, când Tudor a reacţionat corespunzător la o rugăminte adresată în germană. Altă dată, am rămas miraţi când ne-a cântat Hänschen klein, un cântec cu care Lucian îi linişteşte mai ales seara.

Pentru mine, căutarea cărţilor potrivite pentru copii, care să întrunească cerinţele Montessori, a devenit o plăcere. Am descoperit astfel mici bijuterii, frumoase nu doar ca design, ci şi prin conţinut. Avem cărţi despre oameni, animale, legume, fructe, despre viaţa din oraşe, sate sau păduri, despre construcţii, aeroporturi sau castele medievale. Ne plac mult şi cărţile despre corpul uman, lecţii de dans sau călătorii prin lumea întreagă.

Cărţile bune sunt atât hrană mentală, cât şi spirituală. Ele mă ajută să redevin copil, mă învaţă să fiu mai bună sau să mă bucur de cei din jur. Ce poate fi mai plăcut, decât să citeşti cu copiii o carte care te îndeamnă să faci lumea mai frumoasă? Sau să o auzi pe străbunica de optzeci şi nouă de ani citindu-i nepotului Bunicul, de Barbu Ştefănescu Delavrancea?

Seara, Alice stătea pe genunchii bunicului şi îl asculta povestind despre locuri îndepărtate. Când termina, Alice îi spunea: „Când o să fiu mare, şi eu o să călătoresc departe, iar când o să îmbătrânesc, şi eu o să locuiesc la malul mării.”

„Asta e foarte bine, micuţă Alice”, îi spunea bunicul, „dar mai trebuie să faci un al treilea lucru.”

„Care e acela?” întreba Alice.

„Trebuie să faci ceva care să facă lumea mai frumoasă,” îi răspundea bunicul.

(Barbara Cooney, Miss Rumphius)

(Photo by Aaron Burden on Unsplash)