Învăţ Montessori

Azi, după prânz, în timp ce o spălam pe Tereza, am auzit un zgomot puternic. Tudor rămăsese singur în bucătărie şi începuse să strângă masa. Deschizând uşa maşinii de spălat vase, farfuria i-a alunecat din mână, a căzut pe gresie şi s-a spart. A plâns uşor, pentru că l-a speriat zgomotul.

Am fugit în bucătărie şi l-am întrebat dacă e bine. I-am spus că nu e nicio problemă şi îi mulţumesc că a vrut să strângă masa. M-a ajutat să pun cioburile în coşul de gunoi, a luat mătura şi a măturat ce mai rămăsese. Dacă ar fi fost vorba de sticlă, l-aş fi rugat să aştepte în afara bucătăriei, pentru că ar fi fost cioburi prea mici. Dar porţelanul se sparge în câteva bucăţi mari, care pot fi strânse uşor.

În timp ce mătura, l-am auzit pe Tudor spunând: „Îmi pare rău!”. M-a impresionat profund. E prima dată când îl aud spunând asta şi i-am simţit tristeţea din glas. I-am spus că ni se întâmplă tuturor şi că cel mai important este că a vrut să strângă singur masa. Că îmi pare rău că s-a speriat şi îi mulţumesc pentru ajutorul dat în a strânge cioburile.

Reacţia pe care aş fi avut-o acum câţiva ani probabil ar fi fost: „Ce ai făcut? De ce nu ai fost atent? Puteai să te răneşti!”.

Din fericire, am înţeles între timp că toate aceste întrebări nu ar fi făcut decât să îi sporească anxietatea şi vinovăţia. I-ar fi arătat că sunt mai preocupată de farfuria spartă, decât de persoana lui. Data viitoare ar fi încercat, poate, să îmi ascundă greşeala, de teama reacţiei mele. Aş fi ratat o bună ocazie de a-l învăţa cum să repare un astfel de accident. Sau de a-l învăţa ce înseamnă empatia şi compasiunea. Şi i-aş fi dat de înţeles că nu e în stare să strângă masa şi că luarea iniţiativei nu prea duce la nimic bun.

Am învățat de la Brené Brown că vinovăţia, ruşinea, umilinţa şi frica sunt sentimentele de evitat, atunci când ne educăm copiii. Pe lângă că le distrug stima de sine, când îi facem să se simtă astfel, ne sabotăm relaţia cu copiii. Pe termen lung, vor fi tot mai deconectaţi de noi, vor evita să ne arate ceea ce simt sau gândesc cu adevărat şi vor încerca să ne ascundă unele fapte, de teama consecinţelor. Pe mine mă ajută dacă mă gândesc că fiecare greşeală e o oportunitate de învăţare. Nu doar copiii greşesc, ci şi adulţii. Mi-am asumat întotdeauna greşelile. Şi am profitat de ele pentru a-l învăţa cum se cere iertare, cum se rezolvă problemele create şi cum te gândeşti ce să faci diferit data viitoare.

Nu am folosit niciodată cuvântul „ruşine” în discuţiile cu Tudor. Am priceput cât de importantă e stima de sine pentru a creşte un adult independent în gândire şi fapte. De câteva săptămâni, însă, îl aud uneori spunând „mi-e ruşine”. A preluat cuvintele de la alţi adulţi din preajmă. Aşa că am început să discutăm despre asta. I-am explicat că e un sentiment care nu ne ajută să ne dezvoltăm, care ne ţine pe loc sau chiar ne face rău. Azi m-a întrebat de ce. Am reuşit să-i răspund doar că nu ne mai lasă să ne simţim bine în corpul nostru, apoi am fost întrerupţi. Simt însă că data viitoare trebuie să am mai multe argumente.

Brené Brown a studiat zeci de ani curajul, vulnerabilitatea, ruşinea şi empatia. În discursul său de pe TED.com nuanţează diferenţa între ruşine şi vinovăţie. Informaţii utile, care mă ajută să mă pregătesc pentru discuţiile ulterioare.

Ruşinea e concentrare pe sine, vinovăţia pe comportament. Ruşinea spune: „Sunt rău.”, vinovăţia: „Am făcut ceva rău.” Vinovăţia: „Îmi pare rău, am greşit.” Ruşinea: „Îmi pare rău, sunt o greşeală.”

E o mare diferenţă între ruşine şi vinovăţie. Ruşinea este extrem de corelată cu dependenţa, depresia, violenţa, agresiunea, intimidarea, suicidul, tulburările de alimentație. Vinovăţia e invers corelată cu aceste lucruri. Abilitatea de a compara ceva ce am făcut sau n-am făcut cu ceea ce vrem să fim e incredibil de adaptivă. E stânjenitoare, dar adaptivă.

Ruşinea este o epidemie a culturii noastre. Şi ca să ieşim de sub povara ei, să ne regăsim unii pe alţii, trebuie să înţelegem cum ne afectează şi cum afectează modul în care ne creştem copiii, modul în care lucrăm şi cum ne privim unii pe alţii. (Brené Brown, Listening to Shame)

(Photo by chuttersnap on Unsplash)