Ieri, la prânz, Tudor ne-a anunţat că nu îi e foame şi nu mănâncă. S-a retras apoi în camera copiilor. Ceva era în neregulă, aşa că am mers la el. Era în pat, puţin întristat, şi mi-a cerut lapte. I-am spus că îi dau, după ce termin prânzul. Apoi l-am întrebat dacă nu vrea să vină şi el. A refuzat. Şi apoi a scuipat uşor. L-am rugat să se oprească şi i-am spus că noi nu scuipăm. S-a ridicat din pat şi a început să alerge prin casă, scuipând.

Am reuşit să discut scurt cu Lucian că sfidarea e semn de ruptură a relaţiei, ceea ce înseamnă deconectare de unul dintre noi. Asta ne-a ajutat să rămânem calmi şi să încercăm să găsim rezolvarea. Când Tudor nu s-a oprit, l-am luat în braţe. I-am repetat că noi nu scuipăm şi el mi-a cerut să îl las jos. Era supărat şi nu s-a oprit. Atunci ne-am aşezat împreună pe fotoliu, i-am ţinut un prosop în dreptul gurii, i-am spus că îmi dau seama că e enervat de ceva şi îl ţin în braţe până se linişteşte.

În timpul acesta, încercam să înţeleg ce l-ar fi putut supăra. Ştiam că orice comportament negativ e un strigăt de ajutor. Când s-a zbătut să îl las jos, i-am repetat liniştită că nu îl pot lăsa să scuipe şi îl ţin până se opreşte. Aş fi preferat să plângă, pentru că astfel şi-ar fi descărcat rapid bagajul emoţional. După scurt timp, a cerut în braţe la tata.

Şi atunci ne-am dat seama că, întorcându-se de la serviciu, Lucian nu îl luase şi pe el în braţe. Tudor culegea struguri când a venit el, era sus pe scară şi doar s-au salutat. Apoi Lucian a stat cu Tereza, până i-am chemat la masă, şi băieţii nu îşi făcuseră ritualul zilnic de îmbrăţişare. După câteva minute în braţe, a vrut să se aşeze alături de noi, la masa înaltă, spunându-ne că îi e foame. A cerut şi Tereza să o iau în braţe şi am stat toţi patru la masă, în linişte şi pace.

E tare greu să rămâi calm când copilul te sfidează. Sfaturile primite de la dr. Laura Markham ne-au ajutat, din nou. Ne-am amintit că sfidarea e semn de deconectare. Când copilul se uită direct în ochii tăi şi face ceva ce ştie că nu e bine, vrea să îţi atragă atenţia. Îţi spune că ceva nu e în ordine, dar nu ştie ce, şi îţi cere ajutorul.

L-am întrebat pe Tudor, în timp ce îl ţineam în braţe, ce îl deranjează. Când s-a supărat mai tare, mi-am amintit că nu e bună întrebarea aceasta. Dacă ar şti exact care e problema, ar veni şi ar spune. Dar creierul lui încă nu e complet format şi nu are resursele necesare pentru o asemenea introspecţie. Dacă noi ne-am fi enervat mai tare, i-am fi dat semnalul că sentimentele trăite de el nu sunt în regulă. Că ceea ce se întâmplă cu el nu e normal şi, probabil, s-ar fi îngrijorat mai tare.

Or, toate sentimentele sunt normale şi permise. Nu şi orice comportament, desigur, dar sentimentele sunt toate permise. Dr. Laura le compara cu nişte mesaje. Atunci când ajung la destinaţie şi sunt recepţionate, mesajele dispar. Dacă, în schimb, nu le acceptăm şi le respingem, ele se pierd în corpul nostru, se adună mai multe la un loc şi ies la iveală când nu ne aşteptăm. Şi cu cât ne ascultăm mai bine şi mai des mesajele, cu atât mai rare şi mai scurte pot fi răbufnirile.

Am învăţat, alături de Tudor, că plânsul nu e ceva rău. Am învăţat să stau alături de el şi să-l las să se descarce, să îi spun că e în siguranţă alături de mine, că îl ascult şi îl iubesc orice-ar fi şi orice-ar face.

Sfidarea nu e o problemă comportamentală, nici una de disciplină; e o problemă în relaţia dintre părinte şi copil.

Sfidarea e ca semnalul roşu apărut pe bordul maşinii; un semnal că ceva e în neregulă şi trebuie reparat. Nu copilul e problema, ci relaţia şi asta se rezolvă prin conectare, nu prin atac. (Dr. Laura Markham, Aha! Parenting)