În ultima lună, Tudor are o plăcere deosebită în a ne juca de-a venitul şi plecatul de-acasă. Iese din cameră, închide uşa după el, bate, aşteaptă să i se răspundă, intră şi salută cu voce tare: „Sărut mâna!”. Suntem atenţi să îi răspundem, să îl privim în ochi, să îi zâmbim. După salutări, îl întrebăm de unde vine. Adesea, se întoarce de la serviciu sau de la şcoală, uneori de la grădiniţă sau din oraş. Luna aceasta, întocmai ca Lucian, a fost plecat şi el în delegaţii. Şi îl întrebăm dacă a văzut, făcut sau învăţat ceva interesant. Şi apoi trebuie să ne luăm rămas bun, pentru că e grăbit să plece iarăşi.

[Între doi ani şi jumătate şi şase ani] copilul nu e interesat doar de impresiile senzoriale exterioare; atenţia sa e de asemenea îndreptată în mod natural în etapa aceasta asupra acţiunilor corpului său. De aceea perioada aceasta e atât de potrivită pentru învăţarea „bunelor maniere”, prin practicarea unui mare număr de acţiuni precum închisul şi deschisul unei uşi, înmânarea unui obiect ascuţit unei alte persoane, mâncatul corect, salutul, luatul rămasului-bun şi aşa mai departe. (E. M. Sterling, Maria Montessori: Her Life and Work)

Încă de când Tudor era mic, dacă îi adresa cineva o întrebare, îl lăsam să răspundă singur. Când e nevoie, „traducem” noi ceea ce răspunde. Procedăm acum la fel şi cu Tereza. Şi chiar dacă ea nu vorbeşte inteligibil încă, aşteptăm câteva clipe să înţeleagă întrebarea şi apoi să dea singură un răspuns. De cele mai multe ori, i se iveşte pe buze un zâmbet sau chiar râde. E semnul clar că îi face plăcere discuţia cu persoana respectivă şi atenţia care i se acordă. Abia apoi răspundem noi în numele ei. Copiii procesează mai încet decât noi ceea ce aud. De aceea, e bine să le vorbim cât mai articulat, nu foarte repede şi să le lăsăm timp suficient pentru a reacţiona.

Dialogul este esenţial încă de la naştere. Ca părinţi, trebuie să vorbim şi să aşteptăm ca bebeluşii să ne răspundă, indiferent că le facem baie, îi alăptăm sau îi îmbrăcăm. Numiţi obiectele folosite şi descrieţi acţiunile implicate. Faceţi asta în cuvinte simple, dar cu respect faţă de seriozitatea sarcinii copilului de autoformare. Vorbiţi rar, amintindu-vă că viteza neurală a creierului copilului rămâne la jumătate din cea a creierului adultului, până când copilul are aproximativ 12 ani. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

Pe stradă, întrebările standard ale adulţilor în discuţia cu copiii sunt relativ simple. „Cum te cheamă? Câţi ani ai? Mergi la grădiniţă? Cum o cheamă pe surioara ta? Câţi ani are?” Am observat că Tudor le-a preluat ca fiind subiecte de conversaţie cu persoanele întâlnite şi le repetă aproape de fiecare dată. Puţin obişnuită să intru în contact cu persoane necunoscute, interacţiunile lui Tudor îmi stârnesc de fiecare dată curiozitatea. La început, simţeam şi o oarecare jenă pentru îndrăzneala lui, peste care am învăţat să trec şi să-i apreciez inocenţa şi dorinţa de comunicare. Mulţi din cei care i-au adresat întrebările de mai sus erau persoane necunoscute nouă, atraşi de privirea unui copil adorabil. Şi nu l-am forţat niciodată să le răspundă, adresându-le eu un zâmbet sau un salut politicos, în lipsa unui răspuns din partea lui.

Montessori adaugă: „De aceea, important este că el ar trebui să știe cum să îşi salute părinții, rudele, prietenii sau străinii, în cazul în care se gândește să facă acest lucru. Dar acţiunea ar trebui să îşi aibă originea în mintea lui și în propria sa gândire. Sau, din nou, un copil poate părăsi școala fără să-şi salute profesorul. Nu contează – nu ar trebui să fie mustrat pentru că a făcut asta; esențialul este ca el să știe cum să facă gesturile de amabilitate atunci când micuța lui inimă îi cere acest lucru, ca parte a unei vieți sociale care se dezvoltă natural de la un moment la altul.” (E. M. Sterling, Maria Montessori: Her Life and Work)

Într-una din zilele trecute, spre sfârşitul plimbării noastre, Tudor s-a oprit la un gard şi s-a uitat cu mare atenţie la un domn care tundea iarba cu maşină electrică. Văzându-se observat, domnul s-a oprit şi a venit la gard, să îl salute. Se întâlneau pentru prima dată. Şi a urmat obişnuita serie: „Cum te cheamă pe tine? Pe mine mă cheamă Tudor, am trei ani. Ea e Tereza, are un anişor.” Între timp, din casă a ieşit şi vecina, cu care am început să povestim. Tudor i-a răspuns la întrebările despre bunica, i-a spus cum s-a jucat prin curte şi pe unde s-a plimbat. Domnul se întorsese la tuns iarba şi era la distanţă de noi, neauzindu-ne din cauza maşinii. Dintr-o dată, Tudor a spus hotărât: „No, hai să mergem acasă! Pa, pa, Monica! Să-l saluţi şi pe nenea Relu din partea mea.” Şi a pornit vitejeşte spre casă.

În astfel de momente, rămân pe loc şi mă uit cu ochii mari după el. Nu i-am cerut niciodată să salute, nici să mulţumească sau să-şi ceară scuze, fiind sigură că e mult mai important să facă asta din proprie iniţiativă. Am preferat să îi dau doar de înţeles că urmează să plecăm şi am început prin a saluta eu persoana de care ne despărţeam. Dar Tudor a interiorizat regulile de bună purtare, până când a fost pregătit să le folosească spontan.

Copiii din şcolile Montessori se comportă, de obicei, în mod excepţional (deşi nu sunt constrânşi să facă asta), aşa cum au mărturisit nenumăraţi vizitatori. Ospitalitatea lor este atât de fermecătoare tocmai pentru că e atât de spontană. Dar fără aceste lecţii de amabilitate şi bune maniere oferite înainte, şi fără libertatea de a se exprima ei înşişi spontan, majoritatea acestor flori de curtoazie nu ar fi înflorit deloc. (E. M. Sterling, Maria Montessori: Her Life and Work)

[Photo by Dmitry Bayer on Unsplash]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *