Bunica mea are 89 de ani. Vârsta, răbdarea şi bonomia o fac partenera de joacă preferată a lui Tudor. Pentru el, ea e Ambuni sau Buni-străbuni. Petrec împreună în fiecare zi cel puţin o jumătate de oră. Sunt locuri din casa ei pe care Tudor le cunoaşte mai bine decât mine. Şi sunt fotografii în albumele bunicii despre care el ştie mai multe decât mine. Relaţia lor specială îl face să fie foarte atent la starea ei de spirit. Când era mai mic şi bunica-străbunica s-a lovit, Tudor a fost deosebit de îngrijorat. Câteva zile la rând, uneori cu lacrimi în ochi, o întreba cum e rana şi cum se simte. De oriunde am veni şi indiferent de oră, Tudor cere să se oprească cinci minute la Ambuni. Când e foarte obosit, intră doar să îi dea pupic de noapte bună şi să-i ureze „Somn uşor”.

Ieri am mers cu bunica la cimitir, să pregătim mormântul pentru Ziua Morţilor. Nu a mai fost de foarte mult timp în oraş, aşa că ieşirea a fost un eveniment în sine. Susţinută de mama, ajutată de un baston discret şi cu Tudor alături, ajunsă lângă mormânt, bunica a început să plângă, pierdută în amintiri. Şi au început întrebările, cu îngrijorare în voce: „Ambuni, eşti necăjită? Eşti supărată? Eşti tristă?” Când ea a reuşit doar să dea din  cap, a întrebat-o plin de speranţă: „Eşti fericită?”. Momentul l-a impresionat puternic pe Tudor. L-am liniştit că bunica e bine, doar că îşi aduce aminte de străbunicul. Tudor a ţinut apoi să o ducem cu maşina „sus-sus, pe deal”, cum e ritualul lui cu Lucian, când se întorc de la cumpărăturile săptămânale. A vrut să-i arate pe unde merg ei, bărbaţii. Pe fiecare stradă, bunica depăna în continuare amintiri.

După-masa, revenind cu copiii din parc, Tudor m-a întrebat de ce a plâns bunica-străbunica în cimitir. Şi m-a întrebat iar dacă era necăjită, supărată sau tristă. M-am gândit că e un bun moment să îi spun despre melancolie. Şi i-am explicat că bunica era melancolică, adică îşi amintea ceva şi asta o făcea să plângă după momentele trecute, în care era tare fericită. Seara, imediat ce s-a întâlnit cu Lucian, Tudor i-a spus că am fost la mormânt, unde e strămoşul lui şi Ambuni a plâns.

În dimineaţa aceasta, fiind afară în curte, îi aud pe cei doi prieteni discutând. „Ambuni, ce ţi-a plăcut ieri?”. Neştiind despre ritualul nostru de seară, i-am explicat că trebuie să îi povestească despre cel mai plăcut moment al zilei. „M-a impresionat tare că am mers la cimitir. A fost foarte emoţionant pentru mine.” „Ambuni, ce ţi-a plăcut alaltăieri?” „A, când v-am văzut pe voi. Voi sunteţi cea mai mare bucurie pentru mine.” „Eşti fericită?” „Da, sigur că sunt fericită.” Mulţumit, Tudor a plecat să mai dea o tură cu cartul prin curte.

Copiii pot fi învăţaţi şi să-şi examineze sentimentele şi emoţiile cu care se confruntă. Întreabă-i pe copii cum se simt şi ajută-i să dea detalii specifice, astfel încât să treacă de descrierile vagi, cum ar fi „bine“ şi „rău“, la cele mai precise, cum ar fi „dezamăgit“, „neliniştit”, „invidios” şi „entuziasmat”. Un motiv pentru care, de multe ori, copiii nu exprimă complexitatea unei anumite emoţii este că nu au învăţat încă să se gândească la sentimente într-un mod sofisticat, care recunoaşte varietatea şi bogăţia lor. Ca urmare, ei nu folosesc întregul spectru de emoţii şi, în schimb, îşi colorează imaginile emoţionale în special în negru şi alb. În mod ideal, vrem ca ei să recunoască existenţa unui curcubeu colorat de emoţii şi să acorde atenţie unor asemenea posibilităţi diferite. (Daniel Siegel, Tina Payne Bryson, Creierul copilului tău)

[Photo by Gianni Zanato on Unsplash]