Astăzi, mă declar învinsă

Astăzi am avut una dintre cele mai grele zile din viaţa de părinte.

În luna martie, am fost internată cu Tereza în spital, timp de cinci zile şi nopţi lungi. Am mers acolo seara târziu, când Tudor dormea deja. L-am lăsat acasă, cu treizeci şi nouă de grade Celsius temperatură, împreună cu Lucian şi mama. În perioada aceea, deşi veneam acasă de două ori pe zi, să îl alăptez, îl găseam de fiecare dată mai bolnav. Toate medicamentele primite nu reuşeau să îmi suplinească lipsa. Tudor a trecut cu greu atunci peste trauma spitalizării mele şi apoi a efectuării brutale a unor analize.

Ieri, a trebuit să merg la Urgenţă, pentru un consult. În oraşul nostru nu era doctor specialist, aşa că am mers la Spitalul Judeţean. Pentru că nu puteam conduce, am mers cu toţii. Cât timp am fost înăuntru, însoţită de fratele meu, ei s-au plimbat pe afară. De obicei, Tudor doarme pe maşină la un astfel de drum, cel puţin într-un sens. Ieri nu a dormit deloc. La întoarcerea acasă, au început crizele de furie. Multe, dese, grele. Spre seară, într-un moment de linişte, m-a întrebat dacă am un pat la spitalul la care am fost cu unchiul. Îmi confirma ceea ce discutasem deja cu Lucian, că amintirile au revenit, puternice. I-am explicat că nu e cazul să dorm altundeva, şi îi promit că o să fiu alături de el toată noaptea. A dormit liniştit, fără să se trezească.

În dimineaţa aceasta, i-am spus lui Tudor că trebuie să merg la spitalul de lângă noi, să mă consulte un doctor. Din păcate, nu fusese gardă permanentă la primul spital şi mă văzuse doar o asistentă. Şi a început din nou lupta cu emoţiile. După o jumătate de oră cât un secol, mama a reuşit să îl liniştească pe Tudor şi să aşeze copiii la masă. Când m-am întors de la spital, am discutat în linişte despre cum a fost. Şi apoi ziua a alternat între momente de joacă, creaţie, bună înţelegere şi clipe de sfidare şi furie, care ascundea în spate multă teamă şi neputinţă. Din păcate, obosită, stresată şi simţindu-mă neputincioasă, la rândul meu, nu am reuşit să răspund mereu cu calm. Chiar dacă mi-am  amintit că orice comportament negativ e un strigăt de ajutor, astăzi am ridicat tonul, mi-am pierdut răbdarea în faţa gesturilor nepotrivite.

Tot astăzi, după-masa, Tereza a plâns necontenit timp de vreo patruzeci de minute. Probabil deranjată de vreo măsea care trebuie să iasă, ori de vreo durere de burtă, nu s-a liniştit în braţele niciunuia dintre noi. În cele din urmă, totuşi, a moţăit cu capul pe umărul meu, oftând adânc din când în când.

Înainte de a adormi, Tudor m-a întrebat dacă trebuie să mai merg la spital. I-am spus că am primit tratament, pe care îl fac acasă, că o să mă fac bine. Şi i-am promis, din nou, că o să fiu alături de el, toată noaptea. Am crezut că e important să îi spun, cu atât mai mult, cu cât simt că de două zile el trăieşte în luna martie.

Slăbită fizic, epuizată emoţional, astăzi mă declar învinsă. Şi totuşi, citind în seara aceasta ultimele pagini din Copilul invizibil, ştiu că am primit imboldul de care aveam nevoie! De mâine, rescriem povestea!

Nu ceea ce ni s-a întâmplat sabotează existenţa noastră din prezent, ci interpretarea pe care i-o dăm acelei experienţe, care de cele mai multe ori este de revoltă emoţională sau respingere cognitivă. Pentru a putea trăi liniştiţi „aici şi acum”, avem nevoie de o poveste cu privire la ce s-a petrecut, una în care adevărul nostru să rezulte din prelucrarea emoţiei şi a naraţiunii de către mintea noastră, care apoi să conchidă că am învăţat lecţia în mod obiectiv. (Gáspár György, Copilul invizibil)

[Photo by Nelson Santos Jr on Unsplash]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *