Astăzi, mă declar învinsă

Astăzi am avut una dintre cele mai grele zile din viaţa de părinte.

În luna martie, am fost internată cu Tereza în spital, timp de cinci zile şi nopţi lungi. Am mers acolo seara târziu, când Tudor dormea deja. L-am lăsat acasă, cu treizeci şi nouă de grade Celsius temperatură, împreună cu Lucian şi mama.

Înperioada aceea, deşi veneam acasă de două ori pe zi, să îl alăptez, îl găseam de fiecare dată mai bolnav. Toate medicamentele primite nu reuşeau să îmi suplinească lipsa. Tudor a trecut cu greu atunci peste trauma spitalizării mele şi apoi a efectuării brutale a unor analize.

Ieri, a trebuit să merg la Urgenţă, pentru un consult. În oraşul nostru nu era doctor specialist, aşa că am mers la Spitalul Judeţean. Pentru că nu puteam conduce, am mers cu toţii. Cât timp am fost înăuntru, însoţită de fratele meu, ei s-au plimbat pe afară.

Deobicei, Tudor doarme pe maşină la un astfel de drum, cel puţin într-un sens. Ieri nu a dormit deloc. La întoarcerea acasă, au început crizele de furie. Multe, dese, grele. Spre seară, într-un moment de linişte, m-a întrebat dacă am un pat la spitalul la care am fost cu unchiul. Îmi confirma ceea ce discutasem deja cu Lucian, că amintirile au revenit, puternice. I-am explicat că nu e cazul să dorm altundeva, şi îi promit că o să fiu alături de el toată noaptea. A dormit liniştit, fără să se trezească.

În dimineaţa aceasta, i-am spus lui Tudor că trebuie să merg la spitalul de lângă noi, să mă consulte un doctor. Din păcate, nu fusese gardă permanentă la primul spital şi mă văzuse doar o asistentă. Şi a început din nou lupta cu emoţiile. După o jumătate de oră cât un secol, mama a reuşit să îl liniştească pe Tudor şi să aşeze copiii la masă.

Când m-am întors de la spital, am discutat în linişte despre cum a fost. Şi apoi ziua a alternat între momente de joacă, creaţie, bună înţelegere şi clipe de sfidare şi furie, care ascundea în spate multă teamă şi neputinţă.

Din păcate, obosită, stresată şi simţindu-mă neputincioasă, la rândul meu, nu am reuşit să răspund mereu cu calm. Chiar dacă mi-am  amintit că orice comportament negativ e un strigăt de ajutor, astăzi am ridicat tonul, mi-am pierdut răbdarea în faţa gesturilor nepotrivite.

Tot astăzi, după-masa, Tereza a plâns necontenit timp de vreo patruzeci de minute. Probabil deranjată de vreo măsea care trebuie să iasă, ori de vreo durere de burtă, nu s-a liniştit în braţele niciunuia dintre noi. În cele din urmă, totuşi, a moţăit cu capul pe umărul meu, oftând adânc din când în când.

Înainte de a adormi, Tudor m-a întrebat dacă trebuie să mai merg la spital. I-am spus că am primit tratament, pe care îl fac acasă, că o să mă fac bine. Şi i-am promis, din nou, că o să fiu alături de el, toată noaptea. Am crezut că e important să îi spun, cu atât mai mult, cu cât simt că de două zile el trăieşte în luna martie.

Slăbită fizic, epuizată emoţional, astăzi mă declar învinsă. Şi totuşi, citind în seara aceasta ultimele pagini din Copilul invizibil, ştiu că am primit imboldul de care aveam nevoie! De mâine, rescriem povestea!

Nu ceea ce ni s-a întâmplat sabotează existenţa noastră din prezent, ci interpretarea pe care i-o dăm acelei experienţe, care de cele mai multe ori este de revoltă emoţională sau respingere cognitivă. Pentru a putea trăi liniştiţi „aici şi acum”, avem nevoie de o poveste cu privire la ce s-a petrecut, una în care adevărul nostru să rezulte din prelucrarea emoţiei şi a naraţiunii de către mintea noastră, care apoi să conchidă că am învăţat lecţia în mod obiectiv. (Gáspár György, Copilul invizibil)

(Photo by Nelson Santos Jr on Unsplash)

4 thoughts on “Astăzi, mă declar învinsă

  1. Buna!
    Imi place foarte mult sa citesc blogul tau. Este foarte util si pe sufletul meu.
    Pe fondul oboselii si rutinei imi vine foarte greu sa raman pozitiva si calma in ultima perioada. Ma simt o mama rea, incapabila sa imi cresc copilul asa cum imi doresc, cum trebuie.
    Articolul asta chiar mi-a dat un pic de speranta. E important sa intelegem si partea asta, a zbaterilor sufletesti, a imperfectiunii.
    Pentru ca citind anumite carti si cateva articole de pe blogul tau, de exemplu, senzatia mea e ca sunt slaba, ca e imposibil sa fac toate lucrurile acestea. Mi se pare imposibil sa fiu calma cand copilul linge pe jos, desi i-am explicat frumos ca nu e bine, cu calm, la nivelul lui, de cateva ori.
    De cele mai multe ori mi se pare ca toate mamicile sunt perfecte si eu mi-am ratat aceasta vocatie. Si atunci parca sunt fara speranta.
    Simt nevoia sa citesc despre cum gestioneaza alte familii aceste dificultati.
    Trecand peste probleme mele, imi place foarte mult sa citesc aceste articole. Gasesc informatiile utile, usor structurate si in perioada aceasta, ma ajuta sa mai trec peste inca un hop. Mi-am notat cateva idei si am facut un plan de la care sper sa ma abat cat mai putin posibil.
    Va felicit pentru modul in care va cresteti copiii! Este deosebit si este important ca „mergeti” amandoi in aceeasi directie.
    Multa sanatate!

    1. Mulţumesc frumos!
      Şi multe îmbrăţişări! Nu există părinte perfect şi e chiar greşit să le arătăm copiilor că am fi aşa. Nu le-am lăsa lor loc de greşeală. E important să fim „suficient de buni”. Atât. Să recunoaştem când greşim şi să ne oprim cât de repede putem, când ne dăm seama că nu facem bine, chiar dacă asta înseamnă să ne oprim în mijlocul propoziţiei. Dar putem face asta doar când avem noi paharul plin, adică atunci când suntem odihniţi şi relaxaţi. Ştiu că e foarte greu şi că nu am fost învăţaţi să fim îngăduitori cu noi înşine. Dar cred că copiii sunt alături de noi să ne ajute să creştem, deşi percepţia generală e inversată. Prioritizaţi cât de mult puteţi odihna şi joaca împreună. Anii aceştia trec atât de repede!
      Din nou, multe îmbrăţişări şi înţelegere din partea unui părinte imperfect.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *