Cu puţin înainte de a împlini trei ani, Tudor a devenit foarte interesat de făcut funde. Profita de orice şnur, pentru a încerca să îl lege. Când i-am cumpărat, din greşeală, nişte ghete de iarnă pe care nu le putea încheia doar cu fermoarul lateral, a devenit şi mai interesat de funde. Timp de aproape două luni, am ezitat să îi fac rama de îmbrăcat Montessori pentru legat funde. Mi se părea că e încă prea devreme, citisem că e subiect de prezentat după trei ani şi jumătate, aşa că am tot amânat.

Văzând însă că interesul e tot mai crescut, după vreo două luni, i-am făcut rama pentru funde. Am folosit cadrul de la rama cu fermoar, de care nu mai avea nevoie. Am cumpărat mai întâi panglici de culori diferite, dar ar fi fost prea greu de cusut. Culorile diferite sunt importante, pentru a înţelege ce se întâmplă cu panglicile, în timpul procesului de legare. Am cumpărat apoi nişte şireturi, am ales un material avut în casă şi am pus în funcţiune maşina de cusut. Novice în folosirea ei, a fost o satisfacţie deosebită şi pentru mine să pot face singură totul.

Partea cea mai grea mi s-a părut, însă, învăţarea prezentării. Cu mişcări cât mai simple, lente şi în aceeaşi ordine, am făcut repetiţii intense, seara. Cu exerciţiile de până atunci, Tudor reuşea să facă nodul. După aceea, încerca să facă fundele, şi, după numeroase încercări, mă ruga să îl ajut. Am primit sfatul de a repeta prezentarea în punctul în care se blochează, de câte ori e nevoie. Important este să fie mişcările încetinite şi clare. În timpul prezentării oricărei activităţi, nu se vorbeşte niciodată, pentru a nu distrage atenţia copiilor de la gesturile făcute. O altă recomandare a fost de a-l lăsa să înveţe aşa cum descoperă el că e mai uşor, chiar dacă diferă de prezentarea mea. Întrucât se pot lega şireturi în atât de multe feluri, fiecare copil îşi descoperă metoda preferată de lucru.

De cel puţin două ori pe zi, Tudor alege să lucreze cu rama pentru legat funde. În plus, exersează cu fiecare şiret pe care îl găseşte – de la pantaloni, papuci, diferite haine. Zilele trecute, cu mult entuziasm, a alergat prin casă, arătându-ne cum a reuşit să facă o fundă. Îşi luase pantalonii cu şiret şi, pentru că era scurt, reuşise să facă o singură fundă. Într-o după-masă, înainte de a pleca afară, a stat timp de douăzeci de minute, încercând să treacă şireturile în zigzag prin găurile ghetelor şi apoi să le lege. La sfârşit, ne-a cerut ajutorul pentru funde, restul făcând singur.

Tudor m-a învăţat, din nou, cât de important este să urmăreşti copilul şi nevoile lui. Principiul acesta de bază în pedagogia Montessori nu dă greş! S-a întâmplat la fel când a învăţat să se îmbrace singur, să închidă fermoarul sau să folosească cuţitul. Sau când a învăţat să închidă capsele, folosind scutecele textile. Maria Montessori a insistat ca exerciţiile copiilor să aibă un scop practic direct. Setul de bucătărie cu fructe din lemn şi cuţit nu vor fi niciodată Montessori, deşi sunt adesea prezentate astfel. În schimb, tăierea unui fruct pentru o gustare, ungerea feliei de pâine şi turnarea apei într-un pahar, da. Cu toate acestea, ramele de îmbrăcat au un scop practic derivat. Ele susţin învăţarea în mod indirect, eliminând frustrarea pe care o întâmpinăm şi noi atunci când, de pildă, nu reuşim să ne descheiem fermoarul prins greşit.

În loc să servească în mod direct unui obiectiv important, ramele de îmbrăcat contribuie indirect la acesta, prin faptul că îi învață pe copii să folosească elementele de fixare a îmbrăcămintei. Rațiunea Montessori pentru acest lucru este că lucrul la îmbrăcămintea proprie poate fi frustrant într-o măsură care poate împiedica învățarea. Ramele de îmbrăcat oferă o alternativă de învăţare a acestor abilităţi, mai puțin frustrantă, decât folosirea propriilor haine. (Angeline Stoll Lillard, Montessori: The Science Behind the Genius)