Când Tudor a cerut tot mai des să mănânce cu noi la masa înaltă din bucătărie, am căutat o soluţie şi pentru Tereza. O perioadă, am mâncat eu alături de ea la masa mică, dar nu era cea mai bună soluţie. Scaunul înalt clasic ar fi presupus să o aşezăm noi în el, deci nu l-am luat în calcul. Ştiam că scaunul Tripp Trapp este unul dintre cele recomandate în grupurile Montessori, aşa că am gândit o soluţie similară.

Pentru a lucra cu uşurinţă la blatul din bucătărie, i-am luat lui Tudor taburetul de la Ikea. Găsisem o metodă de a-l transforma în turn de învăţare, dar nu a mai fost nevoie, pentru că era deja mai mare şi îl folosea cu atenţie. Când am renunţat la scaunul înalt clasic, am folosit taburetul pe post de scaun, sprijinindu-l de perete. Bonusul era că încăpea sub masă, când nu era folosit, aşa că am câştigat şi spaţiu în bucătărie.

Am folosit taburetul acesta ca bază pentru scaunul înalt al Terezei. Lucian a meşterit un suport, să nu cadă de pe el. Am măsurat să fie sub blatul mesei, să îl putem pune în continuare dedesubt, când nu e folosit. Pentru că îl vom folosi astfel doar câteva luni, nu am vrut să dăm găuri în taburet. Am hotărât să-l prindem cu nişte menghine de tâmplărie. Tereza a învăţat să le dea jos pe cele hidraulice, aşa că am trecut la nişte menghine cu înşurubare. Pentru că nu stătea încă suficient de sus la masă, am mai pus o bucată de lemn între bază şi suport.

După doar câteva încercări, Tereza a reuşit să se urce singură pe scaun, cu multă încântare. Acum, când termină de mâncat, împinge masa şi se dă jos cu atenţie, tot singură. O supraveghem de fiecare dată, dar facem asta oricum, de câte ori mănâncă. Şi pentru că, în restul timpului, scaunul e sub masă, nu urcă pe el fără noi.

Cred că şi datorită faptului că Tereza a început să mănânce direct la masa joasă, nu aruncă aproape deloc mâncare pe jos. De fapt, în ultima vreme mănâncă destul de curat, folosind tacâmurile pentru mâncărurile lichide şi uneori chiar şi mâinile, pentru cele mai solide. Avantajul improvizaţiei noastre este că pot lua deoparte doar suportul, să îl spăl, la nevoie. Iar taburetul a rămas intact şi îl vom putea folosi încă mulţi ani, de acum încolo.

Tudor foloseşte între timp scaunele obişnuite ale adulţilor, cu multă încântare. Totuşi, sunt momente când alege să stea şi el „pe scaunul Terezei”. Face asta mai ales când lucrează ceva la masă sau dacă mănâncă în timp ce ea doarme.

Dacă, prin urmare, ceea ce înţelegem prin educaţie este să ajutăm viaţa copilului în procesul de dezvoltare, tot ce putem face este să ne bucurăm de fiecare dată când el ne-arată că a ajuns la un nou nivel al independenţei. […]

Primul instinct al copilului este să-şi ducă singur acţiunile la bun sfârşit, fără să-l ajute cineva şi prima dovadă conştientă a independenţei ne-o arată când se apără împotriva acelora care încearcă să facă acţiunea în locul lui. Ca să reuşească singur, el îşi intensifică eforturile. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)