Într-o dimineaţă, l-am găsit pe Tudor la tatăl lui în cameră, studiind de zor cartea Copiii lumii. Trecuseră mai bine de treizeci de minute de când plecase Lucian la serviciu şi el îi făcuse tai-tai pe geam. Când m-a văzut, prima întrebare a fost: „De ce merg părinţii la serviciu?”. Se uita intens la pagina cu copiii care lucrează.

În dimineţile grele, Tudor îl roagă pe Lucian să îl ţină în braţe şi să nu plece la serviciu. În ultima vreme, imitându-l, Tereza cere şi ea acelaşi lucru. De cele mai multe ori, după două minute de îmbrăţişări, reuşim să începem ritualul de plecare la serviciu. Tudor îi pune deoparte tatălui său căciula, pantofii, îi întinde plasa cu mâncare. După sărutările de despărţire, fuge la geam, să îi facă tai-tai.

Sunt dimineţi, însă, când ritualul nostru nu funcţionează. Dimineţi în care rugăminţile de a nu pleca devin plânsete în toată regula şi cele două minute s-ar putea prelungi la o oră întreagă. Sunt momentele în care strategiile găsite în cărţile preferate de parenting reuşesc să ne scoată din impas. Le folosim mai ales atunci când, oricât l-am asigura că tata se întoarce după-masă, Tudor e greu de consolat. În fond, copiii trăiesc aici şi acum, fără să aibă noţiunea timpului la fel ca noi. După-masa poate fi pentru ei la fel de îndepărtată ca eternitatea. Mă gândesc uneori că e ca şi cum mi-ar spune cineva că peste zece ani o să pot dormi neîntrerupt câte opt ore în fiecare noapte. E aşa greu de imaginat, o eternitate!

Uneori, încercăm să-i explicăm, cât mai calm, că e târziu, că e important ca tata să ajungă la timp la serviciu, că cele două minute de îmbrăţişări s-au terminat. Dar noi aducem argumente raţionale, logice, unei cereri pur emoţionale. În schimb, una dintre strategiile recomandate de dr. Daniel Siegel este de a ne conecta cu copilul, înainte de a-i redirecţiona gândurile.

Atunci când un copil este supărat, de multe ori logica nu va funcţiona, până când nu vom răspunde nevoilor emoţionale ale emisferei drepte a creierului. Noi numim această legătură emoţională „acordare” şi este modul în care ne conectăm profund cu o altă persoană şi îi facem să simtă că am empatizat cu ei. Când părintele şi copilul sunt acordaţi unul cu celălalt, ei trăiesc o senzaţie de uniune. (Dr. Daniel Siegel, Tina Payne-Bryson, Creierul copilului tău)

În cartea Cum să le vorbim copiilor, una dintre metodele recomandate pentru a-i ajuta pe copii să-şi înţeleagă sentimentele este aceea de a le oferi visele în fantezie. În loc de explicaţii şi logică, e suficient să îi ajutăm să-şi imagineze că dorinţele li se împlinesc. „Ai vrea să nu merg deloc la serviciu. Sunt sigur că, dacă ai putea, ai sta în braţele mele toată ziua! Ce mi-ar plăcea să te ţin aici, aşa! Aici ai dormi, ai mânca, te-ai juca!”.

Uneori, simplul fapt de a vedea că dorinţele tale arzătoare sunt înţelese face ca realitatea să devină mai uşor de suportat. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

Dr. Laura Markham explică mai detaliat de ce metoda aceasta funcţionează aproape de fiecare dată.

Este uimitor cât de uşor se poate depăşi un impas când împlineşti dorinţa unui copil în imaginaţie. În parte, deoarece îi arată că îţi pasă cu adevărat de ceea ce îşi doreşte. Dar mai este un motiv cu totul fascinant. Simplul fapt de a ne imagina că dorinţa ni s-a împlinit ne aduce satisfacţie de moment, iar creierul chiar arată satisfăcut la un test de imagistică cerebrală. Când îi împlineşti copilului dorinţa în imaginaţie, se pierde din urgenţa necesităţii, oferind deschidere către alternative. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Când, imaginându-şi, Tudor începe să se liniştească şi chiar să zâmbească, căutăm soluţii pentru ce ar putea face cât timp e tata plecat la serviciu sau pentru ce vor face la întoarcere. De cele mai multe ori, îndemnul de a merge să pregătim micul dejun sau de a găsi o carte din care să citim, este suficient pentru a-i elibera lui Lucian braţele. În rarele dimineţi, totuşi, când nimic din ce încercăm nu funcţionează, e semn că e nevoie de un plâns bun. Şi atunci îl preiau pe Tudor în braţe şi îl las să se descarce, până când se linişteşte.

Când copilul devine insistent, solicitant sau are un comportament inadecvat, este momentul pentru „o criză de plâns programată”. Ignorarea comportamentului, în speranţa că se va binedispune, nu va duce decât la degenerarea situaţiei atât de mult, încât va sfârşi extrem de supărat, de obicei, în cel mai nepotrivit moment pentru părinte. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Simt adesea că suntem ca doi antrenori. În multe seri, după ce adorm copiii, discutăm despre ce s-a întâmplat peste zi, ce am făcut bine, ce n-a funcţionat. Şi ne gândim cum să abordăm problema, dacă va apărea din nou, în zilele următoare. Într-unul din newsletter-urile primite de la dr. Laura Markham era un citat la care mă gândesc adesea.

Dacă i-ai spus ceva de o mie de ori unui copil, şi el tot nu a înţeles, atunci nu copilul este cel care învaţă greu. (Walter Barbee)

Tudor e la perioada întrebărilor dificile. Pentru moment, ele sunt toate despre separare, în esenţa lor. Ştim că felul în care îi răspundem acum, nu doar din punct de vedere cognitiv, ne va defini relaţia cu el şi în viitor. „De ce îmbătrânim? De ce a murit Doggy? Unde e câinele acum?”. „De ce merg părinţii la serviciu?”.