Plimbarea cu copiii este mai mereu o plăcere pentru mine. Săptămâna trecută, timp de o oră, am străbătut alături de ei distanţa dintre patru sau cinci case. Ne-am oprit, ne-am întors, s-au urcat pe gardul din vecini, au sărit în bălţi. Am mers mereu în ritmul şi pe traseul stabilit de ei. Am povestit cu vecina, pe care Tudor a zărit-o în curte şi a strigat-o, ne-am uitat după pisici şi căţei. Afară ningea uşor, dar nu era destul de frig cât să se şi depună zăpada.

La întoarcere, am făcut şi oprirea de rigoare acasă la bunica-străbunica. Am revenit la timp pentru a modela aluatul de pizza, care dospise bine în timpul plimbării noastre.

Am citit unul dintre pasajele mele preferate din Maria Montessori înainte ca Tudor să umble. M-a ajutat foarte mult în plimbările noastre de atunci încolo, pentru că m-a învăţat să-mi resetez aşteptările. Adesea, spune ea, adulţii se aşteaptă ca cei mici să meargă în ritmul lor. Când nu se întâmplă aşa, cred că sunt obosiţi şi îi iau în braţe, spre a ajunge mai repede la destinaţie.

Acesta este un lucru la fel de absurd cum ar fi acela de a merge la plimbare alături de un cal şi să ai pretenţia să ţii pasul cu el. Cel din urmă, văzând că respirăm greu, va spune atunci (aşa cum noi spunem copilului) „Nu e bine. Sari în spatele meu şi vom ajunge acolo împreună”. Dar copilul nu încearcă “să ajungă acolo”. Tot ce vrea el este să meargă. Şi deoarece picioarele lui sunt mai scurte decât ale noastre, nu trebuie să încercăm să-l facem să ţină pasul cu noi. Noi suntem cei care trebuie să meargă în ritmul lui. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Am renunţat la folosirea căruciorului când Tudor a împlinit un an. Îl folosisem foarte rar şi înainte, preferând să îl purtăm în marsupiu. La fel am procedat şi cu Tereza. În rarele ocazii când a trebuit să mergem în ritm alert, ei fiind prea mici, i-am purtat în marsupiu. În rest, am mers în ritmul şi pe traseul ales de ei. Cel mai interesant pentru mine a fost că astfel mi-am cunoscut mai bine vecinii. Oameni pe care înainte nici nu îi văzusem sau pe care doar îi salutam, au devenit prezenţe zilnice în viaţa noastră. Am descoperit locuri din apropiere cărora înainte nu le acordasem deloc importanţă, fiind prea grăbită să merg spre serviciu sau să ajung, în sfârşit, înapoi acasă. Şi, bineînţeles, am învăţat numele, rasa şi vârsta tuturor câinilor din apropierea casei noastre.

Copilul nu merge numai cu picioarele, ci şi cu ochii. Ceea ce-l îndeamnă sunt lucrurile interesante pe care le vede. […] Plimbările sale sunt întrerupte de perioade de odihnă şi, în acelaşi timp, pline de descoperiri interesante. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Discutând despre importanţa mersului, dr. Montessori compară copilul cu un explorator. De aceea, recomandarea este de a-l pregăti cât mai bine să descopere lumea înconjurătoare. Informaţiile despre culori, caracteristicile plantelor, detalii despre animalele şi păsările din zonă, toate îl vor face să privească fascinat lumea din jur.

Cu cât copiii ştiu mai mult, cu atât vor vedea mai mult, şi cu atât vor merge mai departe. Pentru a explora, e nevoie de curiozitate intelectuală deplină şi este sarcina noastră să i-o formăm. Mersul este un exerciţiu complet prin el însuşi. […] Puţin câte puţin, pe măsură ce cunoaşterea omului se dezvoltă, interesele sale intelectuale se lărgesc, iar odată cu acestea se extind şi activităţile corpului său. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

La partea despre măiestrie din cursul dr. Laura Markham, mi-a atras atenţia un exemplu. O profesoară Montessori i-a spus despre copiii de trei ani din SUA care nu mai ştiu să meargă pe teren denivelat. Întrebând de ce nu, profesoara a răspuns prompt: „Pentru că nu-i lăsăm să încerce!” De altfel, conform dr. Laura Markham, anxietatea părinţilor este cel mai mare obstacol în calea copiilor de a obţine măiestria. Deşi doresc ce e mai bine pentru copiii lor, teama este cea care îi face pe părinţi să intervină mereu, împiedicând astfel învăţarea. Anxietatea ne face să îi protejăm exagerat, să nu-i lăsăm să facă greşeli sau să folosim pedepse sau recompense, când suntem nemulţumiţi de stadiul dezvoltării lor.

Când e lăsat să încerce, chiar cu riscul de a cădea, copilul învaţă să meargă şi pe teren denivelat. Când e lăsat să meargă în ritmul lui, chiar dacă se poticneşte, copilul învaţă să umble mult şi cu plăcere. Când e lăsat să se caţere, copilul învaţă să aibă încredere în el şi în propriile forţe. Când e lăsat să se dezvolte în ritm propriu, copilul se simte împlinit şi învaţă cu pasiune.

Când îţi muşti buzele de emoţie în timp ce copilul se caţără pe o structură de la locul de joacă te poate face să te simţi mai bine, însă ştirbeşte încrederea copilului tău. Roagă-l pur şi simplu să fie atent, după care stai cu ochii pe el. Respiră, zâmbeşte şi exclamă: „Uimitor, ia uită-te la tine!”. Dacă se întâmplă să cadă, eşti acolo să îl prinzi – ceea ce este, până la urmă, ceea ce l-a încurajat să încerce. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi. Cum să înlocuim ţipetele cu conectarea)

La rândul său, dr. Montessori accentua mereu importanţa mişcării în învăţare. În toate clasele Montessori, copiii se pot plimba nestingheriţi, luându-şi activităţi de pe raft, lucrând pe covoraş sau la măsuţă, punându-le înapoi.

Dezvoltarea mentală şi cea spirituală pot şi trebuie să fie ajutate de mişcare, căci fără aceasta nu există progres, nici sănătate mentală. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Acum o sută de ani, Maria Montessori încuraja părinţii să îşi lase copiii să se mişte, spre a se dezvolta armonios. Din nou, găsesc scrierile ei atât de actuale!

Drumul educaţiei ar trebui să urmeze drumul evoluţiei, a merge şi a te bucura de orizonturi tot mai largi. În felul acesta, viaţa copilului devine tot mai bogată. A face din acest principiu o parte a educaţiei este foarte important în zilele noastre, când oamenii merg mai puţin pe jos, folosind tot felul de vehicule pentru transport. Nu este un lucru bun să împărţim viaţa în două: folosim membrele pentru jocuri, iar capul pentru cărţi. Viaţa ar trebui să fie un întreg unitar, în special în primii ani, când copilul se formează în conformitate cu legile creşterii sale. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

[Photo by Marjorie Bertrand on Unsplash]

3 gânduri despre “În ritmul copilului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *