Din fericire, una dintre primele cărţi citite după ce s-a născut Tudor a fost Cum să le vorbeşti copiilor. A fost atât de interesantă pentru mine, încât adesea lecturam din ea cu voce tare, pentru Lucian şi mama. Şi aşa am început să ne schimbăm felul de a vorbi cu copiii, dar şi între noi. O consider o carte potrivită nu doar pentru a stabili o bună relaţie cu copiii, ci şi cu colegii sau prietenii.

Din cartea lui Alfie Kohn, Pedepsiţi prin recompense, am învăţat despre ineficienţa condiţionărilor. Orice condiţie îi încalcă copilului nevoia de autonomie, de control. Atunci când îi spunem „Dacă nu mănânci, nu primeşti desert!”, îl îndemnăm, într-un fel, la rebeliune. Sau, chiar dacă ne ascultă, ridicăm desertul la nivel de premiu şi îi acordăm o importanţă mai mare decât mâncării sănătoase.

„Fă aşa şi primeşti asta” îi face pe oameni să se focuseze pe „asta”, nu pe „aşa”. […] Orice lucru prezentat ca o condiție prealabilă pentru altceva – deci, ca mijloc spre un alt scop – ajunge să fie văzut ca fiind mai puțin de dorit. (Alfie Kohn, Pedepsiţi prin recompense)

Am învăţat, aşadar, să ne schimbăm gândirea. Am învăţat să aşezăm lucrurile în secvenţe, înşirându-le natural pe axa timpului. Şi am evitat, astfel, să răspundem negativ cerinţelor copiilor, folosind, în schimb, exprimări pozitive. Ar fi obositor şi pentru mine să le răspund prea des doar cu negaţii!

Atunci când este posibil, spuneţi un „Da” pe post de „Nu”:

COPILUL: Putem să mergem pe terenul de joacă?

În loc de: „Nu, încă nu ai mâncat prânzul.”

Înlocuiţi cu un „da”:

„Da, bineînţeles. Imediat după prânz.” (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

Aşezarea aceasta în timp este importantă, totuşi. Am învăţat că dacă doar înlocuim pe „dacă” cu „după ce”, dar condiţionarea rămâne, nu rezolvăm mai nimic. Atunci când îi cerem copilului să facă ceva acum, dar recompensa noastră va veni în viitorul ceva mai îndepărtat, am rămas în acelaşi cerc vicios al condiţionărilor. Semantica nu ne va ajuta prea mult, în cazul acesta. Nevoia de autonomie a copilului va fi, în continuare, încălcată.

De curând, răspunzându-i lui Tudor, mi-am dat seama că stilul acesta de a vorbi a devenit automatism, deja. Şi nu doar pentru mine, ci şi pentru ceilalţi adulţi din casă. În plus, Tudor îl foloseşte uneori în discuţiile cu sora lui. „Tereza, vrei să vii şi tu cu noi în oraş?” Când ea arată fericită înspre uşă, el îi răspunde prompt: „După ce mâncăm, mergem!”.

De la dr. Laura Markham am învăţat că, în ringul vieţii, trebuie ca cineva să fie mereu în colţul copilului. Şi tot ea ne atrage atenţia că prea multe negaţii dăunează relaţiei.

Când spui „nu” prea des, copilul capătă convingerea că nu eşti de partea lui. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Uneori, schimbările mici aduc rezultate majore. Cu siguranţă, felul în care le vorbim copiilor are impact nu doar asupra relaţiei dintre noi, ci şi asupra dezvoltării lor.

[Photo by NeONBRAND on Unsplash]

Un gând despre “După ce, în loc de dacă (nu)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *