Învăţarea la oliţă

Există trei aspecte pe care adultul nu le poate controla pentru copil, respectiv mâncatul, somnul şi folosirea toaletei. Acestea sunt cele trei obiceiuri în privinţa cărora copilul are controlul deplin. Adultul poate doar să îi pregătească mediul şi să creeze rutine şi ritualuri pentru fiecare dintre ele. În acest fel, copilul le va deprinde mai uşor, cu atât mai mult cu cât surprindem perioadele senzitive pentru fiecare dintre ele. Tocmai de aceea, „montessorienii” nu vorbesc despre „antrenament”, ci despre „învăţarea la oliţă”.

Pe Tudor l-am aşezat prima dată pe oliţă cu puţin înainte de a împlini un an. Nu mergea singur până la ea, dar reuşea să stea în picioare, dacă se ţinea de bară sau de alte lucruri. A fost destul de interesat la început, aşa că am continuat. În aceeaşi perioadă am făcut şi trecerea la scutecele textile. Perioada senzitivă pentru începerea învățării la oliţă este între douăsprezece şi optsprezece luni, iar pentru renunţarea la scutece, între optsprezece şi treizeci şi şase de luni.

Pe la 18 luni, copiii intră într-o fază sensibilă, în care pot cu mai multă uşurinţă să-şi controleze sistemul nervos, devenit acum mult mai evoluat. În această etapă, majoritatea copiilor au atât interesul, cât şi capacitatea fizică de a-şi controla vezica urinară şi intestinul gros. Dacă li se va da ocazia de a purta cât mai mult timp chiloţi, şi nu scutece, vor deveni mult mai conştienţi de funcţiile corpului lor. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar. Metoda Montessori)

Tereza, văzându-l pe Tudor, a fost şi ea dornică să stea pe oliţă, cam de pe la unsprezece luni. Pe ea o schimbam deja în baie, încă de când s-a ridicat în picioare. La ea folosisem scutecele textile de când avea doar câteva luni. Între timp, citisem mai mult despre acest subiect şi ştiam cât e de important să simtă diferenţa dintre curat-murdar şi uscat-ud. Chiar dacă era uneori nevoie să o schimbăm de zece ori pe zi, am ales să facem asta, pentru a se obişnui cu senzaţia de curat şi uscat.

La început, am aşezat-o pe oliţă doar după somnul de prânz, pentru a se obişnui încet. Dimineaţa aş fi fost eu prea somnoroasă, de aceea am ales miezul zilei. Era liniştită şi ea, ieşea veselă din cameră când se trezea şi venea să o iau în braţe. După câteva minute de îmbrăţişări, îi spuneam că urmează să o dezbrac, să mergem la baie, să se aşeze pe oliţă. În timp, am mers tot mai des la baie, de multe ori împreună, pentru că cei mici sunt foarte interesaţi în a-i imita pe cei din jur.

Copiii învaţă să folosească toaleta când sunt pregătiţi, nu atunci când îşi găsesc părinţii timp să-i înveţe. […] Acest lucru variază de la un copil la altul. […] Dar, la fel ca în cazul altor aspecte legate de copii, dacă înţelegem cum evoluează lucrurile, putem pregăti mediul şi putem juca un rol încurajator în acest proces. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar. Metoda Montessori)

După ce a împlinit un an, Tereza a fost mai des uscată, udând tot mai puţine scutece. Am simţit diferenţa când, în loc să spălăm scutecele o dată la două zile, am ajuns să le spălăm doar de două ori pe săptămână. După câteva luni, sunt zile în care poartă acelaşi scutec, curat, de dimineaţa şi până seara.

Peste câteva săptămâni, Tereza va împlini un an şi jumătate. De ceva timp ne anunţă când se pregăteşte să ude scutecul sau când tocmai s-a întâmplat asta. De vreo săptămână, începe să îşi dea singură ştrampii jos, semnalându-ne şi mai concret. Desigur, au fost şi perioade în care a regresat, cum era normal şi cum ne şi aşteptam, de altfel. Am învăţat încă de la Tudor să rămânem calmi şi să îi susţinem, orice s-ar întâmpla. Am învăţat-o şi pe ea unde sunt prosopelele cu care să şteargă eventualele accidente şi coşul în care să le pună apoi.

Aşteptăm acum căldura, pentru a o lăsa mai mult timp dezbrăcată, ajutând-o astfel să conştientizeze mai bine ce se întâmplă în corpul ei. De când era mică, de câte ori am observat, am verbalizat ceea ce făcea. Limbajul folosit este important, de aceea am ales să îi spunem concret, de la început, ce se întâmplă. „Acum faci caca. Apoi o să te schimbăm. Aprinzi tu lumina la baie sau vrei să o aprind eu?”. Am învăţat să nu întrebăm dacă vrea să meargă la toaletă, ci să oferim două opţiuni sau să spunem noi, direct. „Acum mergem la baie, să faci pipi, să te speli şi apoi să te îmbrăcăm.” Evităm astfel şi luptele de putere care ar putea apărea, mai ales în jurul vârstei de doi ani.

Tudor a renunţat la scutece, peste zi, pe când avea douăzeci şi două de luni. Era vară şi profitam de vremea caldă, pentru a-l lăsa cât mai mult posibil dezbrăcat, mai ales pe afară. În casă, uneori, foloseam chiloţii pentru învăţarea la oliţă. După o lună, l-am întrebat într-o seară, înainte de culcare, dacă vrea să îi mai punem scutec sau doarme fără. A ales să renunţe complet la ele şi de atunci nu i-am pus deloc. Au fost nopţi în care am schimbat aşternutul, dar eram pregătiţi şi am folosit protecţie pentru pat. Mai ales după ce s-a născut Tereza, au fost câteva săptămâni în care schimbam aşternutul şi de două ori, dar au trecut repede şi l-am susţinut de fiecare dată. Aşa ne transmitea organismul lui cât îi e de greu să se adapteze la noua formulă de familie.

Copilul este în stare să îşi controleze bine corpul doar în jurul vârstei de doi ani. De aceea, aşteptările de a fi complet uscat mai devreme sunt, adesea, nerealiste. Presiunea care ar pune-o pe copil ar putea duce la diverse boli, dintre care unele ar fi greu de tratat. Forţarea sau mustrarea copilului pentru folosirea oliţei poate duce la lupte serioase de putere, care să persiste ani buni. Învăţarea la oliţă este în controlul deplin al copilului. Adultul îi poate, însă, pregăti mediul şi crea rutine şi ritualuri care să îl ajute.

Noi am păstrat oliţa doar în baie. Am ales una pe care copiii să stea confortabil, cu picioarele bine aşezate pe podea. Genunchii trebuie să fie mai sus decât bazinul, aspect foarte important pentru eliminarea corectă. Am aşezat oliţa pe un covoraş, alături de coşul pentru scutece ude sau murdare şi am avut mereu la îndemână o carte sau activitate cu care să atragem copilul. Cele mai de succes au fost o cheie şi un lacăt, pe care să le potrivească, un şurub şi o piuliţă, pentru învârtit, o sticlă sau un borcan cu capac, pe care să le înfileteze. Am mai pus alături, uneori, nişte căni din plastic, de stivuit sau nişte roţi pentru baie, prinse de faianţă, pe care să le învârtă.

Cartea cel mai des folosită la noi a fost Everybody Poos, scrisă de japonezul Taro Gomi. Propoziţia din finalul cărţii, pe care am folosit-o des, e „Toate creaturile mănâncă, deci toată lumea face caca.” Am discutat despre ce se întâmplă cu alimentele şi lichidele în corpul nostru şi de ce e important şi sănătos să eliminăm ceea ce nu ne e de folos. La început, când Tudor nu folosea întotdeauna oliţa, îi spuneam cât mai blând posibil: „Pipi facem la oliţă. Când eşti pregătit, faci şi tu doar acolo.” O altă carte recomandată des este Potty, de Leslie Patricelli. Noi nu am avut-o, dar mi-au plăcut mult paginile ei, din acest video.

Acolo unde sunt mai multe băi, se recomandă să fie o oliţă în fiecare dintre ele. La noi, asta înseamnă că am pus una afară, în curte, unde stăm vara aproape toată ziua. Mai avem una şi la bunica-străbunica în baie, unde copiii merg zilnic.

Noi am folosit bideul din baie drept chiuvetă pentru copii. Am pus în dreptul lui o oglindă, o savonieră cu săpunuri mai mici, periuţa pentru unghii şi un burete cu care Tudor îşi spală oliţa. Şi periuţa şi pasta de dinţi sunt puse la îndemână, lângă vană, de unde le poate lua singur. Alături de oglindă, am pus două cuiere cu ventuze şi pe ele, prosoapele pentru fiecare. Prosoape curate, de schimb, sunt şi ele puse mai jos, astfel încât Tudor le înlocuieşte singur, când e nevoie. Prosopul ud îl pune în coşul de rufe. În ultima vreme, dacă sunt amândoi deodată în baie, Tudor cedează bideul şi se urcă pe un taburet pentru a folosi chiuveta „de oameni mari”. Încă dinainte de a împlini trei ani, foloseşte singur toaleta, oricând are nevoie. Ne mai cheamă doar ocazional, când e nevoie să îl spălăm pe corp şi nu reuşeşte singur.

Tereza e acum interesată să îşi pună scutecele ude în coş, să se aşeze pe oliţă, să o spele, după ce noi o golim, să tragă apa (după ce o urcăm noi pe vasul de toaletă), să ia săpunul, să îşi frece mâinile între ele, să se clătească, să ne arate care e prosopul ei. Încercăm să facem, de fiecare dată, cât mai puţin posibil, pentru a o lăsa să exerseze singură, cât mai mult.

La unul dintre cursuri ni s-a spus că modelarea lutului sau a plastilinei este şi un bun exerciţiu de gimnastică pelvică. Astfel de exerciţii ar fi utile mai ales pentru copiii constipaţi. Din fericire, ambii copii sunt mari mâncători de legume şi fructe, fac multă mişcare şi nu au astfel de probleme.

Învăţarea la oliţă a fost pentru noi, până acum, un proces destul de uşor. De aceea, nu am simţit nevoia să citesc în mod special vreo carte despre asta. Dr. Laura Markham, pe care o admir mult, recomandă cartea scrisă de Elizabeth Pantley. Pentru mine, articolele scrise pe site-ul ei, Aha Parenting, au fost extrem de utile. De asemenea, pentru abordarea Montessori, m-a ajutat articolul scris de Pilar Bewley pentru Voilà Montessori. O carte recomandată de ea, apropiată de abordarea Montessori, este cea scrisă de dr. Jill Lekovic. Un alt articol util, centrat inclusiv pe rolul adultului în susţinerea acestui proces, este cel de la The Montessori Notebook.

Trecerea de la scutec la oliţă este un proces firesc, care începe când dorinţa copilului de a fi mare şi dezvoltarea sa neurologică au ajuns în acel punct în care îşi poate controla vezica şi colonul. Nu ne antrenăm copiii să folosească closetul, ci îi sprijinim atunci când sunt pregătiţi să o facă. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar. Metoda Montessori)

4 thoughts on “Învăţarea la oliţă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *