Săptămâna trecută am participat online la conferinţa dr. Lawrence Cohen în România. Am avut multe momente de „Aha!”, dar cel mai puternic a fost legat de vocea interioară a fiecăruia dintre noi. Discutând despre pedepse, dr. Cohen a explicat de ce să nu le folosim niciodată. În rândul pedepselor nu a fost inclusă doar bătaia, ci şi strigatul, ruşinarea sau umilirea copiilor. A fost inclus şi celebrul „time-out”, adică punerea la colţ sau trimiterea copilului în camera lui. Cu alte cuvinte, toate momentele acelea în care simţim nevoia „să ne retragem iubirea”, după cum le numeşte Alfie Kohn, specialistul în parenting necondiţionat. Iar cercetările recente demonstrează că toate au aceleaşi efecte negative precum bătaia.

Unul dintre cele mai mari efecte pe care pedeapsa le are asupra noastră este că devine vocea interioară pe care o purtăm cu noi. Ce voce a voastră vreţi să poarte copiii cu ei în viaţă? Când dau de greu, vreţi să aibă o voce interioară care le spune: „E greu, dar te descurci! Sunt cu tine, sunt alături de tine, îmi pasă de tine!”? Sau când au un eşec, vreţi să gândească: „Asta a fost tare greu, nu a mers cum trebuie, dar am încredere în tine şi te iubesc!”? Sau vreţi să aibă o voce interioară care să spună: „Sunt un prost! Sunt un idiot! Ce e în neregulă cu mine?!”? Sau o voce interioară care să spună: „Ce proastă-i persoana aia! Ce ticălos e omul ăla! Renunţ!”? (Dr. Lawrence Cohen)

Exemplul prezentat a fost cel al unei vorbitoare căreia, în timp ce se afla pe scenă, i s-a stricat proiectorul. Dr. Cohen era participant la acea conferinţă şi aştepta să se reia discursul, când vorbitoarea a început să spună: „Sunt foarte calmă, dar Stanley e tare îngrijorat.” Miraţi, cei din sală s-au uitat în jurul lor, pentru a-l identifica pe Stanley. Dar doamna de pe scenă le-a spus că e vorba de tatăl ei, a cărui voce încă o aude în minte, deşi el murise de câţiva ani. În momentele acelea, tatăl ei i-ar fi spus că toate se întâmplă din vina ei, că cei din sală o vor urî, că nu va mai fi chemată să ţină conferinţe, că publicul va pleca. Copleşită de îndoieli, ea încerca să îşi liniştească vocea interioară.

De când s-au născut copiii, una dintre întrebările de care mă feresc este „Ce-ai făcut aici?!”. Am resimţit-o mereu ca fiind una acuzatoare, agresivă, cu cât tonul folosit este mai ridicat. O astfel de întrebare nu ar putea aduce decât agresivitate sau evitare, dorinţa de a ascunde adevărul şi de a scăpa de reproşuri sau pedepse. Din fericire, am găsit alternative pentru astfel de situaţii. Cel mai adesea descriu simplu ceea ce observ sau întreb, cu cât mai mult calm în voce, cum s-a întâmplat. Şi, de cele mai multe ori, încerc să implic copilul în rezolvarea problemei. „S-a spart farfuria! Haide să strângem cioburile! Cum s-a întâmplat?”. Am observat că Tudor îmi spune de fiecare dată despre păţaniile lui, chiar când ştie că a făcut ceva nepotrivit. Uneori îmi spune şi despre evenimente la care eu nu am fost prezentă, când el s-a comportat contrar aşteptărilor.

Bineînţeles, discutăm despre cele întâmplate, despre cum s-a simţit în clipele acelea şi de ce a făcut aşa. Îl întreb despre cum s-au simţit cei din jur şi cum putea să facă altfel. Îmi amintesc de fiecare dată că orice comportament negativ e un strigăt de ajutor. Observ mereu că fie a fost prea obosit sau flămând, fie a fost prea trist, stresat sau îngrijorat de ceva anume. Dr. Laura Markham propune să schimbăm termenul disciplină, pe care majoritatea îl asociem cu lecţiile aspre şi să folosim în schimb îndrumare iubitoare. Din aceleaşi motive, dr. Shefali Tsabary propune să înlocuim cuvântul disciplină cu cel de modelare comportamentală.

Modelarea comportamentală recunoaşte că motivul pentru care copiii noştri au un comportament problematic nu e că sunt răi sau au nevoie să fie ameninţaţi cu pedeapsa, ci că sunt oameni buni, care se confruntă cu emoţii dificile pe care încă nu au învăţat să şi le exprime într-o manieră reţinută. […] Autoreglarea emoţională este întotdeauna obiectivul modelării comportamentale. (Dr. Shefali Tsabary, Părintele conştient)

Felul în care le vorbim reprezintă mai mult decât vocea interioară a copiilor; devine şi modul în care aleg să comunice cu alţii. Ni s-a întâmplat adesea să îl auzim pe Tudor repetând cuvinte pe care noi le rostiserăm cu săptămâni sau luni în urmă. Mintea absorbantă lucrează continuu! În ultima vreme, am observat tot mai des cât de mult a preluat din felul nostru de a ne adresa.

Acum câteva zile, pe când lucrau în grădină, Tereza a început să îi pună pământ cu lopăţica pe scaunul tractorului. Când a observat, Tudor s-a dus la scaun, l-a şters cu palma şi apoi i-a spus: „Ăsta e scaunul pe care stau când conduc! Poţi să pui pământ în cuva excavatorului! Haide cu lopăţica aici, să-ţi arăt!”. Şi, spre uimirea mea, după ce s-a uitat la el câteva secunde, cu lopăţica plină de pământ în mână, Tereza l-a urmat. În altă zi, când a venit să-şi ducă afară sticla cu apă, l-am întrebat dacă vrea să îl iau puţin în braţe. Nu ne văzuserăm de vreo oră şi el se grăbea să meargă înapoi la joacă. A refuzat, dând din cap şi, ieşind din bucătărie, mi-a zis: „Când sunt eu pregătit!”.

Seara, la culcare, stăm de vorbă despre ce s-a întâmplat peste zi. Mai ales în momentele acestea îi reamintesc despre calităţile demonstrate în ziua respectivă. Îl apreciez pentru perseverenţă, spunându-i când a dat dovadă de ea, pentru generozitate, hărnicie sau independenţă, în funcţie de ceea ce s-a întâmplat. Uneori, Tudor dă solemn din cap. Alteori, zâmbeşte mulţumit de sine şi adoarme cu zâmbetul pe buze. Închei discuţia de fiecare dată amintindu-i că e perfect aşa cum e. Chiar dacă o fac cu vocea şoptită, sunt sigură că mă aude până în interiorul fiinţei lui. Fiecare copil, la fel ca fiecare adult, de altfel, are nevoie să ştie şi să fie convins de asta. Să crească ascultându-şi vocea interioară, care îi spune că e perfect aşa cum e.

[Photo by Panos Sakalakis on Unsplash]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *