Uneori, cu cât e mai obosit, cu atât Tudor vorbeşte mai mult. După somn sau în timpul unei activităţi în care e foarte concentrat, e mai degrabă tăcut. În unele momente de euforie lingvistică, însă, când ne simţim copleşiţi, îi propunem să facem linişte, jucând jocul mut. Această activitate, gândită de Maria Montessori, a fost preluată în aproape toate grădiniţele din lume, întocmai ca mobilierul mic propus de ea.

Jocul tăcerii îi ajută pe copii să dezvolte un grad mai ridicat de auto-disciplină, precum şi o percepţie mai acută a sunetelor din jurul lor, sunete pe care majoritatea oamenilor nu le mai bagă în seamă.

La această activitate, captaţi atenţia copiilor, fie sunând dintr-un clopoţel, fie făcând un semn cu mâna care să le dea de înţeles că începe jocul „tăcerii”. Copiii trebuie să înceteze orice activitate, să se aşeze, să închidă ochii şi să încerce să stea perfect nemişcaţi. Provocaţi-i să rămână aşa până când le veţi şopti numele. Când un copil îşi aude numele rostit în şoaptă, se va ridica şi va veni alături de voi. Puteţi diversifica jocul tăcerii învăţându-i, în acelaşi timp, pe copii cum să se mişte repede şi cu atenţie, provocându-i să ducă un clopoţel dintr-o parte în alta a camerei fără să îl facă să sune. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

Noi folosim diferite variante ale jocului, în funcţie de situaţie. Uneori, facem un exerciţiu, să vedem cine reuşeşte să tacă cel mai mult timp. Alteori, încercăm să ne mişcăm fără să scoatem niciun sunet. Sau vorbim unul cu celălalt, mimând şi mişcând doar buzele, fără zgomot. În ultima vreme, îmi place să stăm afară, în linişte şi să spunem ce sunete auzim. Tereza reacţionează la „cra-cra”, adică orice pasăre sau la „bum-bum”, maşinile care trec pe stradă. Tudor e mai exact: „aud un guguştiuc, a trecut un tractor, asta e o ambulanţă”.

Intrată în prima grădiniţă înfiinţată de ea cu un bebeluş adormit în braţe, Maria Montessori le-a atras atenţia copiilor asupra micuţului. Felul în care descrie cum a făcut acest lucru este, în sine, o lecţie despre captarea interesului copiilor faţă de un subiect. Când le prezentăm copiilor o activitate nouă, e important să le stârnim interesul faţă de ce vor învăţa. Dacă sunt pregătiţi pentru lecţia respectivă, vor continua explorarea cu mult elan, adesea de unii singuri.

Tăcerea micuţei făpturi m-a frapat şi am dorit să le împărtăşesc celorlalţi copii sentimentul meu.

-Vedeţi, am spus, nu scoate niciun sunet.

Şi apoi am adăugat în glumă:

-Uitaţi-vă ce liniştit stă… Niciunul dintre voi n-ar putea să stea aşa de cuminte şi liniştit.

Spre marea mea uimire, am văzut o tensiune extraordinară la copiii care mă urmăreau cu privirile. Parcă stăteau atârnaţi de buzele mele şi resimţeau profund ceea ce le spusesem.

-Şi respiraţia lui, am continuat, este aşa de liniştită. Niciunul dintre voi nu poate să respire aşa ca el, fără să facă niciun zgomot…

Copiii, surprinşi şi nemişcaţi, îşi ţineau respiraţia. În acel moment s-a lăsat o linişte extraordinară. […] Treptat, în acea linişte impresionantă au început să se audă până şi cele mai mici zgomote, o picătură de apă căzând în depărtare, ciripitul unei păsări. Incidentul a stat la originea exerciţiului liniştii. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Activitatea aceasta a fost iniţial făcută de Maria Montessori pentru a testa acuitatea auditivă a copiilor. Dar exerciţiul a fost o revelaţie şi din alte puncte de vedere. A fost o lecţie despre răbdare, motivaţie intrinsecă şi perfecţionarea abilităţilor de mişcare. Pe lângă rafinarea simţului auditiv, exerciţiul le dezvoltă copiilor voinţa şi „spiritul social”, cum îl numeşte dr. Montessori. E nevoie ca toţi să tacă, pentru a fi linişte deplină, altfel exerciţiul nu se poate face.

Profitând de liniştea care se lăsa în clasă în timpul exerciţiului, Maria a început să strige şoptit numele fiecăruia. Astfel, îl chema pe fiecare copil să vină lângă ea. Cu patruzeci de copii în clasă, timpul necesar pentru întreg exerciţiul era destul de lung. Dar ei dădeau dovadă de o răbdare care nu se credea a fi posibilă la copii atât de mici.

Pentru a le recompensa răbdarea, Maria Montessori le-a adus bomboane. Reacţia copiilor a uimit-o, însă.

Dar copiii au refuzat bomboanele! Parcă spuneau: „Nu ne strica bucuria acestei experienţe, suntem plini de încântarea spiritului, nu ne distrage atenţia!”. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

În grădiniţele Montessori nu se folosesc pedepse sau recompense. Exerciţiul liniştii este cel de la care a pornit această descoperire, testată ulterior în diverse ocazii de Maria Montessori. Motivaţia internă, lăsată să se manifeste, este suficient de puternică, copiii nu au nevoie de stimuli externi pentru a învăţa.

Fiind nevoiţi să se mişte fără a face zgomot, copiii au învăţat să îşi perfecţioneze această abilitate. În plus, au învăţat să mişte scaunele încet, în linişte.

Mai târziu am înţeles clar că orice exerciţiu de mişcare care este pasibil de control prin eroare, aşa cum este în acest caz prin zgomote într-o atmosferă de linişte, îi ajută pe copii să-şi perfecţioneze abilităţile; repetarea exerciţiului poate conduce la o acţiune de instruire atât de subtilă, încât ar fi imposibil de obţinut printr-un proces obişnuit de predare-învăţare. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

În zilele noastre, când copiii sunt expuşi prea multor stimuli senzoriali, jocul acesta oferă o deconectare atât de necesară. În plus, am învăţat să apreciez momentele de linişte alături de copii. Mă revigorează uneori la fel ca un pui de somn în miezul zilei.

[Photo by Peter Oslanec on Unsplash]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *