Copiii, părinţii şi emoţiile

Ieri am participat la aniversarea de doi ani a nepotului nostru. Copiii se bucură întotdeauna când îl întâlnesc, iar pentru noi este o plăcere să îi vedem pe toţi trei interacţionând. Fiind cu doar câteva luni mai mare decât Tereza, mai ales relaţia dintre cei doi veri este una apropiată. Se salută îmbrăţişându-se, pupându-se şi îi vedem adesea stând unul lângă altul, studiind aceleaşi jucării sau cărţi.

Ieri după-masă, în timp ce ne plimbam cu copiii după un prânz festiv, Tereza, obosită de ziua solicitantă, a început să plângă. Ne retrăseserăm într-o parte a scuarului prin care ne plimbam, pentru că ne ceruse să îi dăm jos scutecul. Aflată în plin proces de învăţare la oliţă, ne grăbim de fiecare dată să îi răspundem solicitărilor. După aceea, când am vrut să i-l punem din nou, şi-a exprimat vehement nemulţumirea. Auzind-o plângând, vărul ei a venit lângă noi, s-a dus direct la ea şi a mângâiat-o pe cap. A fost unul dintre cele mai frumoase momente la care am asistat până acum!

Mi-am amintit atunci de felul în care explică dr. Laura motivele pentru care copiii reacţionează diferit în astfel de situaţii. Cu câteva minute mai devreme urmărisem cu tristeţe cum un tată îşi ameninţa băiatul, prins în joacă cu alţi copii, că pleacă acasă fără el şi îl lasă singur acolo. Bineînţeles, încă mic, băiatul fugise speriat după tatăl lui. Din păcate, în astfel de situaţii, bazele inteligenţei emoţionale (EQ) sunt greu de construit.

În mod regretabil, părinţii, care sunt bine inteţionaţi, dar prost informaţi, îi spun că îl vor lăsa la supermarket dacă nu se adună, aşa că teama sa de abandon îl face să stea mereu la pândă. Deoarece modelul său funcţional de relaţii este unul în care cineva nu îi împlineşte nevoile, este foarte dependent şi foarte solicitant din punct de vedere emoţional. […] Când vede un alt copil plângând, neuronii oglindă se activează, iar copilul nu se poate reţine de la a absorbi ceea ce simte celălalt. Este prea greu pentru el, prea neplăcut. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Un astfel de copil ar putea să-i ceară celui care plânge să tacă, l-ar putea lovi sau s-ar putea închide în sine. După încercări repetate de a se deconecta emoţional de astfel de suferinţe, ar putea deveni agresiv, transformându-se din victimă, în bătăuş.

În schimb, copilul care a înţeles, din comportamentul părinţilor, că toate emoţiile sunt normale şi trecătoare, copilul iubit necondiţionat, va încerca  să-l aline şi să-i fie alături celui care suferă.

Bebeluşii sau copiii mici care au fost alinaţi şi au primit „înţelegere” emoţională au o bază solidă pentru formarea inteligenţei emoţionale. […] Încercăm să înţelegem ce simte copilul nostru şi răspundem cu acceptare şi alinare. Inteligenţa emoţională a micuţului nostru se dezvoltă, permiţând empatiei naturale să evolueze într-un EQ ridicat.

Copilul […] crescut cu empatie va reacţiona foarte diferit la plânsul unui coleg. […] Modelul său funcţional de relaţii este unul în care oamenii ascultă şi acceptă sentimentele celorlalţi, în care relaţiile se pot repara şi relele îndrepta. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Când Tudor a început să aibă crize de furie, mi-a fost foarte greu, la început, să îi fiu alături. Când îl auzeam plângând, îmi venea să îi spun să tacă sau să fug eu cât mai departe. Citisem însă despre importanţa reacţiei părinţilor şi ştiam că trebuie să îl las să se exprime. Am exersat mult, pentru a putea fi alături de el, cu empatie! Am observat că la fel de greu le era majorităţii adulţilor din preajma noastră. Bunica mea nici acum nu îi lasă deloc pe copii să plângă. Fie le face pe plac, oricât de puţin i-ar conveni asta şi oricâte reguli ar încălca, fie le distrage atenţia. La început, le zicea să nu mai plângă, că se fac urâţi sau e ruşine. Şi a durat mult până a înţeles că nu e bine să le spună asta.

Acasă, noi creăm o lume în care valorile sunt exprimate fie direct, fie indirect în limbajul nostru, în felul cum acţionăm şi în importanţa pe care o dăm diferitelor dimensiuni din vieţile copiilor noştri. O cultură a compasiunii promovează aprecierea diferenţelor, respectul reciproc, interacţiunile empatice şi înţelegerea empatică dintre membrii familiei. (Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

Încă sunt momente când simt că prima reacţie la plânsetul copiilor este mituirea sau ameninţarea. Gestul făcut ieri de nepotul nostru e o lecţie în sine. În fond, copiii au cea mai mare nevoie să fie iubiţi şi înţeleşi tocmai atunci când le e cel mai greu. La fel ca şi adulţii, de altfel.

O cultură a compasiunii în casele noastre promovează atitudinea potrivit căreia a fi părtaş la emoţiile, sentimentele şi suferinţa celorlalţi este ceva demn de preţuire. […] Când membrii familiei se înţeleg şi se repectă unii pe alţii este mult mai probabil să acţioneze în moduri care dovedesc grijă pentru ceilalţi. (Daniel Siegel, Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

Gândind retrospectiv, mi se pare interesant cum cadoul nostru de ieri sprijină în mod deosebit dezvoltarea empatiei. Întrucât cartea cu Alfie este printre preferatele copiilor, i-am luat şi vărului lor două cărţi din aceeaşi serie.

Într-una din ele, Alfie, şugubăţ, închide uşa casei, la întoarcerea de la cumpărături, blocându-le afară pe mama şi surioara lui. Momentele care urmează sunt pline de spaimă, tristeţe, îngrijorare şi, în final, de speranţă, bucurie şi satisfacţia propriilor realizări.

În cealaltă carte, pisoiul bătrân din vecini moare, spre supărarea celor care l-au cunoscut. Cel mai afectat este, însă, stăpânul lui, deprimat de dispariţia motanului. Dar fiica lui îi face un cadou-surpriză, la aniversare, tocmai un pisoi. Alfie ajută la organizarea petrecerii şi asistă la bucuria oferirii şi primirii cadoului.

Câte prilejuri de a discuta despre emoţii şi sentimente! Câte motive de a ne pune în pielea celorlalţi şi de a ne imagina prin ce stări sufleteşti trec! Ce prilejuri frumoase de a dezvolta inteligenţa emoţională, atât pentru noi, cât şi pentru copiii noştri!

Cunoşterea, recunoaşterea, etichetarea şi verbalizarea emoţiilor sunt părţile cheie ale inteligenţei emoţionale. Iar pentru a ne apropia de partea de „cunoaştere” este necesar să îndrăznim a citi cărţi şi a trăi ceea ce citim. Mă surprinde adesea faptul că mulţi dintre noi confundă emoţiile între ele sau le etichetează eronat. A trăi ceea ce simţim înseamnă a trece prin filtrul personal ideile cărţii şi a căuta în propria istorie de viaţă situaţii similare, oferindu-ne astfel şansa de a procesa eventualele experienţe ignorate şi de a găsi locul acestora în lumea nostră lăuntrică. Iar aici, fără doar şi poate, părinţii sunt cei mai importanţi educatori, atunci când vine vorba despre cultivarea [inteligenţei emoţionale] prin lectură. (Gáspár György, Copilul invizibil)

Cărţi de Shirley Hughes

[Photo by Joshua Clay on Unsplash]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *