Nu există copii răi!

Când Tudor avea optsprezece luni, au venit în vizită nişte prieteni americani. Fetiţa lor era cu trei luni mai mare. În primele douăzeci şi patru de ore, totul a fost ca în vis. Cei doi copii se îmbrăţişau şi se pupau de zor, iar noi făceam deja glume de încuscrire. Dar de a doua zi, Tudor a început să fie uşor agresiv cu fetiţa. Când i-am întrebat pe prietenii noştri ce să facem, ne-au liniştit, spunându-ne că e normal. Şi ei fuseseră chemaţi la creşă de trei ori, deja, pentru comportament asemănător. Prin urmare, i-am tot repetat lui Tudor să nu o mai necăjească. Dacă aş fi ştiut atunci la fel de clar ca acum că nu există copii răi, totul ar fi fost mult mai uşor!

În cea de a patra zi, spre sfârşitul şederii lor, într-o clipă în care îmi luasem privirea de uliu de pe Tudor, a tras-o din nou de păr pe fata prietenilor. Recţia mamei ei a fost atunci destul de agresivă. Speriată şi eu, l-am luat în braţe pe Tudor şi i-am repetat, cu mult calm, că nu e în regulă să-i tragă de păr pe alţi copii. Lipsiţi de informaţii adecvate şi de instrumente potrivite pentru a opri comportamentul acesta, ne-am petrecut ultimele zile ţinând copiii în camere separate. Şi am încercat cu greu, mai degrabă eşuând, să revenim la o prietenie strânsă, aşa cum avuseserăm în ultimii cincisprezece ani.

Dacă toate acestea s-ar fi întâmplat astăzi, aş fi ştiut să îl pregătesc din timp pe Tudor. I-aş fi spus că urmează să vină copii la noi şi va avea de împărţit jucăriile. L-aş fi întrebat care sunt cele la care ţine mult şi pe care nu vrea să le împartă, să le punem deoparte până pleacă ei. Aş fi fost atentă să îl îmbrăţişez mai des în timpul zilei, mai ales după ce m-aş fi jucat sau aş fi ţinut-o în braţe pe noua noastră prietenă. Aş fi ştiut să îi validez sentimentele şi să îi spun că e normal ceea ce simte. Aş fi înţeles, mai ales, că orice comportament negativ e un strigăt de ajutor. Şi aş fi ştiut, desigur, cât de important e să fiu soarele, nu judecătorul, în relaţia dintre cei doi copii.

Uneori, când se întoarce de-afară, Tudor îmi spune că a fost rău şi apoi mă întreabă de ce. Desigur, el îmi repetă doar ceea ce i-au spus ceilalţi. Am învăţat să îi răspund că nu există copii răi, ci doar adulţi care nu îi înţeleg întotdeauna. Povestim apoi despre ce s-a întâmplat, despre ce a făcut şi încercăm, împreună, să aflăm de ce. Bineînţeles, nu reuşim întotdeauna, dar, de cele mai multe ori, motivele sunt clare: a fost obosit, i-a fost teamă de o şopârlă, i-a fost dor de tata sau l-a deranjat că Tereza i-a luat lopata. După ce se linişteşte, discutăm despre sentimentele lui şi ale celorlalţi, despre ce altceva ar fi putut face pentru a se calma.

Prima carte pe care am cumpărat-o după vizita prietenilor noştri a fost scrisă de Janet Lansbury. Nu există copii răi! este uşor de citit, cu exemple concrete, potrivite pentru copiii mici. Cartea aceasta mi-a explicat ce s-a întâmplat cu Tudor şi ce aş fi putut face diferit. Am trecut apoi la cărţi mai „grele”, scrise de psihologi cu experienţă clinică. Bazându-se pe studii de ultimă oră, dr. Laura Markham sau dr. Daniel Siegel explică detaliat stadiile de dezvoltare ale copiilor. Am citit şi recitit Creierul copilului tău sau Părinţi liniştiţi, copii fericiţi, până am simţit că mă descurc cu majoritatea instrumentelor propuse. Şi am văzut cât de armonioasă poate deveni astfel relaţia cu copiii mei, cât de uşor ne putem înţelege.

Atunci când un copil este supărat, de multe ori logica nu va funcţiona, până când nu vom răspunde nevoilor emoţionale ale emisferei drepte a creierului. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, Creierul copilului tău)

Adesea, dorinţa noastră este de a-l învăţa o lecţie pe copil atunci când se comportă negativ. Fie pe ton blând, fie mai răstit, îi spunem pe loc că nu a procedat corect. Dar sfaturile specialiştilor sunt uşor diferite. În momentele în care se comportă astfel, copilul e mânat de sentimente, nu de raţiune. Ţinându-i lecţii de morală atunci, noi ne adresăm emisferei sale stângi, responsabilă de logică, legi, cuvinte. Or, în momentele respective, emisfera dreaptă este cea care îi dictează copilului. Ea e responsabilă de emoţii, sentimente, amintiri. E nevoie să ne conectăm mai întâi cu copilul la nivel emoţional şi abia apoi să îl orientăm, încet, înspre raţional. Desigur, pentru a face asta cu succes, e nevoie să dăm noi înşine dovadă de prezenţă conştientă.

În majoritatea timpului, copiii se comportă urât pentru că nu îşi pot controla emoţiile şi corpul în acele momente, nu pentru că nu vor. Așa că înainte de a începe să le daţi lecții sau să le spuneţi ceea ce doriți de la ei sau ce ar trebui sau nu să facă, copiii au nevoie să îi ajutaţi să-și recâștige echilibrul. Faceți asta prin conectare – ţinându-i în braţe, liniştindu-i, ascultându-i, empatizând cu ei și ajutându-i să se simtă în siguranță și iubiți. Acesta este modul în care se recâştigă echilibrul. Apoi, și abia apoi, are sens să vorbiţi cu ei despre comportament adecvat sau cum să se descurce mai bine în viitor. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Tina Payne-Bryson, The Yes Brain)

Cred că cel mai greu de schimbat sunt mentalităţile. Ca adulţi, ne-am obişnuit să etichetăm atât de uşor copiii, încât nu ne gândim prea mult când facem asta. Sunt modele pe care le-am preluat, la rândul nostru, şi pe care, dacă nu schimbăm ceva, le predăm şi copiilor noştri. Când începem să spunem despre un copil de opt luni că este rău, despre unul de doi ani că este încăpăţânat sau despre unul de patru ani că e neascultător, le transmitem copiilor mesaje puternice. Repetându-le, nu facem decât să îi ajutăm să se convingă că, într-adevăr, aşa sunt ei. Şi, apoi, să vânăm ocaziile care ne confirmă aceste etichetări. De fapt, nu există copii răi, ci doar adulţi care nu îi înţeleg!

Dr. Laura Markham explică mai detaliat de ce nu e bine să le spunem copiilor că sunt răi. Pentru un copil mic, de exemplu, nici exprimarea „Nu este bine să loveşti” nu e mai fericită. Sinele copilului, care este în formare, nu poate distinge între emoţie şi comportament, el va reţine doar că este „rău”.

Mesajul pe care îl va percepe din încercările noastre este că, dacă vrea să fie iubit de către stăpânii universului (părinţii săi), atunci trebuie să îşi reprime anumite emoţii, prefăcându-se că este bun. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Ruşinea, epidemia culturii noastre, cum o numeşte Brené Brown, îşi are originile şi în acest mod de a ne creşte copiii. Sentimentul care ni se inoculează, acela că suntem răi, ne poate urmări ca adulţi. Ruşinea aceasta reprimată poate fi atât de puternică, încât uneori reuşeşte chiar să ne incapaciteze. În plus, copilul mic nu îşi schimbă comportamentul auzindu-ne, ci dimpotrivă.

Fiinţele umane pot fi atât de bune pe cât se simt, iar un copil care simte, în secret, că este „rău”, nu are cum să se poarte „bine”. Este tipic pentru copiii mici să lovească animalul de companie al familiei, intonând: „Nu! Nu lovi câinele.” (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

În grădiniţele Montessori, copiii sunt foarte liniştiţi, calmul lor este cel care îi uimeşte pe vizitatori. Una dintre primele întrebări pe care i le-am pus prietenei mele americane a fost tocmai despre asta. Băiatul lor cel mare fusese la o grădiniţă Montessori şi am profitat, pentru a obţine informaţii concrete. Ambii părinţi mi-au confirmat că, într-adevăr, atmosfera este cea pe care o văzusem eu în nenumăratele filmuleţe.

Cu certitudine, ideea copilului „rău” nu e nouă. Acum o sută de ani, Maria Montessori scria despre aceasta. Ea propunea o explicaţie şi, implicit, o soluţie frumoasă, acestei accepţiuni general valabile. În redarea citatului, am păstrat sublinierile făcute de ea anumitor cuvinte. O regăsesc, din nou, atât de actuală! Nu există copii răi, ci doar adulţi care nu îi înţeleg!

Tendințele pe care le stigmatizăm ca rău la copiii cu vârsta cuprinsă între trei și șase ani sunt adesea acelea care provoacă supărare adulților atunci când, neînțelegându-le nevoile, încearcă să le împiedice orice mișcare, orice încercare de a-şi câștiga experiența în lume (atingând totul, etc.). Cu toate acestea, copilul, prin această tendință naturală, este condus să-și coordoneze mișcările și să adune impresii, în special senzații tactile, astfel încât, atunci când este împiedicat, el se revoltă, şi această rebeliune formează aproape toată „obrăznicia” lui. (Maria Montessori, Dr. Montessori’s Own Handbook)

[Photo by Caleb Woods on Unsplash]

One thought on “Nu există copii răi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *