Nu ţin minte exact când i-am lăsat lui Tudor carafa cu apă la îndemână. Ştiu că am început să îi arăt cum se foloseşte carafa în jurul vârstei de un an. Şi apoi l-am lăsat să exerseze mult, mai ales la sfârşitul mesei. Înainte de a împlini doi ani, m-am trezit într-o noapte când el ieşea din cameră şi l-am urmărit, în linişte. A mers în bucătărie, a aprins becul la cămară, cum făceam noi de obicei noaptea, să nu fie aşa puternică lumina, a luat carafa cu apă şi a turnat în pahar. După ce a băut, s-a întors direct în pat şi a adormit. Am fost atât de uimită, încât de-abia m-am abţinut să nu îl trezesc pe Lucian, să îi spun şi lui. De atunci, a făcut asta adeseori şi noi am stat deoparte de fiecare dată.

Când Tereza s-a ridicat în picioare şi a ajuns la raftul unde era tava cu carafa cu apă, am mutat-o mai sus. Am verificat să ajungă Tudor cu uşurinţă la ea şi am lăsat-o acolo câteva luni bune. Când Tereza s-a urcat pe scaune, ajungând din nou la tavă, am înţeles că e momentul să o învăţăm să toarne singură. Dar tot nu i-am lăsat la îndemână carafa cu apă, considerând că e prea devreme.

De câteva săptămâni, însă, am repus tava la locul iniţial şi am lăsat doar paharele cu apă pe ea. Raftul e lângă masa mică din bucătărie şi alături e cârpa cu care poate şterge picăturile căzute. Acum câteva zile, i-am pus şi carafa cu apă suficientă cât să umple un pahar. Mai ales la început, se pune doar atâta apă câtă sunt dispuşi adulţii să şteargă. Pentru că, dacă lăsăm copilul să exerseze singur, o parte din apă va ajunge şi pe masă sau pe jos.

Când insistăm să îi arătăm din nou copilului cum să facă activitatea, înainte ca el să aibă ocazia de a se corecta singur, îi răpim şansa de a se distanţa de noi. Îl învăţăm implicit că, dacă el nu e aşa cum ni-l dorim noi, nu e suficient. Îi inoculăm o teamă de eşec, în loc de încredere în propria capacitate. Deşi credem că îl ajutăm, îi predăm, de fapt, o lecţie complet diferită. Ajutându-l, l-am privat de ocazia de a se bucura de încredere în sine. (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

La început, lui Tudor i-am pus o carafă mică, din ceramică. Am învăţat mai târziu că e mai bine să fie transparentă, pentru a vedea clar câtă apă e în carafă. Conform principiilor Montessori, toate materialele sunt din sticlă sau porţelan. Am cumpărat două carafe pentru vişinată, de un sfert de litru, destul de ieftine. Când una s-a spart, acum vreun an, am înlocuit-o uşor. Paharele sunt şi ele simple, potrivite pentru mâinile micuţe şi, mai ales, ieftine şi uşor de înlocuit dacă se sparg. Pentru că Tudor bea din ele, Tereza a trecut şi ea devreme de la cele mici, de început, la acestea.

Când am început să învăţ despre Montessori şi să ne adaptăm viaţa la acest stil, mama m-a întrebat de ce trebuie să înveţe copiii aşa devreme să facă atâtea lucruri, pentru că oricum le vor deprinde mai târziu. M-am gândit atunci îndelung la întrebarea ei, încercând să văd dacă ar mai fi şi alte motive. Desigur, cel al independenţei, care este răspunsul evident, mi s-a părut că nu era complet. Acum, văzând dezvoltarea lui Tudor, mai ales, cred că explicaţia ar fi mai complexă.

Dincolo de încântarea dată de simţul competenţei, este responsabilizarea. În plus, dezvoltarea mentală a celor mici nu are decât de câştigat. Cât de multe situaţii care necesită rezolvare, într-o simplă turnare a apei dintr-o carafă! În primul rând, e decizia de a ţine paharul pe tavă sau de a-l muta la masă. Atenţia de a-l prinde cu două mâini şi apoi de a te întoarce după carafa rămasă pe tavă. Turnarea în sine a apei şi concentrarea de care e nevoie pentru asta. Satisfacţie, desigur, de a bea dintr-un pahar pe care ţi l-ai umplut singur!

În cazul unor pete de apă, e nevoie să iei cârpa, să ştergi, să o pui la loc. Să faci la fel cu carafa de apă şi cu paharul. Câţi paşi de învăţat, pentru o operaţie care nouă ne pare atât de simplă! Faptul că nu depinzi de nimeni, independenţa aceasta se cere multiplicată şi în alte zone ale vieţii. Copilul mic care îşi toarnă singur apă e interesat să se şi îmbrace sau dezbrace singur, să folosească toaleta, la fel ca adulţii, să mănânce singur. Şi, cred eu, e mult mai liniştit şi relaxat, împăcat cu sine.

În serile trecute, cerând Tereza să bea sana, Lucian a vrut să îi toarne el în pahar. Dar ea a protestat imediat, vehement: „Singu’! Singu’!”. Şi atunci, lăsând-o s-o ţină ea, dar păstrând o mână în partea de jos a sticlei, Lucian s-a conformat. Pe când îşi ducea fericită paharul la gură, Tereza a repetat cu satisfacţie: „Singu’!”. Desigur, am fi putut chiar să-i turnăm mai întâi într-o carafă, pentru a avea şi mai multă libertate. Ar fi turnat atunci, cu adevărat, singură. Dar ca adulţi, încă învăţăm când să ne retragem, să îi sprijinim doar atât cât e necesar şi niciun pas în plus. Noi suntem într-un proces continuu de reeducare, dar care merită din plin!

Nu interveniţi [în timp ce copilul lucrează]!

Corectăm doar greşeala intenţionată. Asta înseamnă că avem rezerve pentru efectele greşelilor neintenţionate. Trebuie să avem rezerva emoţională de a rămâne calmi când carafa de sticlă cade din mâinile copilului. Trebuie să avem la îndemână ustensilele cu care să curăţăm mizeria. (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)

Tereza va împlini în curând douăzeci şi una de luni. Sunt încă multe momentele în care Tudor o „răsfaţă” şi îi toarnă el apă sau lapte în pahar. Dar, tot mai des, reuşeşte să facă asta singură. Abia aştept clipele în care va putea să îi întoarcă favorurile lui Tudor! Cred că o va face cu aceeaşi bucurie şi generozitate. Important este să îi oferim în continuare cât mai multe astfel de ocazii de independenţă.

Adultul care nu înţelege că un copil trebuie să îşi folosească mâinile şi care nu recunoaşte în asta prima manifestare a instinctului de a munci, poate fi un obstacol pentru dezvoltarea copilului. —Maria Montessori (Catherine McTamaney, The Tao of Montessori: Reflections on Compassionate Teaching)