Când Tudor era mai mic, mi s-a spus că va veni vremea când va trebui să îl şi pedepsesc. Ştiu că mi s-a părut atunci tare greu să accept asta şi, în timp, am ciulit urechea la toate discuţiile despre pedeapsă. Între timp, am învăţat că orice comportament negativ e un strigăt de ajutor. Şi că există alternative la stilul parental autoritar, în care mulţi dintre noi am fost crescuţi. Am aflat despre stilul parental echilibrat, pozitiv sau paşnic, cum îmi place mie să-l numesc. Am înţeles de ce admonestarea, glasul sever, atitudinea severă sau bătaia nu trebuie să existe niciodată în educarea copilului.

Zilele trecute, am citit pe nerăsuflate un articol de-al dr. Laura Markham. Era explicaţia pe care o căutam în ultima perioadă pentru stilul ales de noi, spusă atât de clar şi frumos! Am rugat-o să mă lase să public aici traducerea articolului. Îi mulţumesc, încă o dată, pentru toată înţelepciunea!

Stilul parental – când prietenii şi familia vă critică alegerea

Miercuri, 17 iulie 2019

„Dr. Laura, cum să explic acest tip de parenting altor părinţi care cred că îmi răsfăţ copilul? Cu toţii îşi pedepsesc copiii, fie trimiţându-i în camera lor, fie în alte moduri.” – Rebecca

A-ţi petrece timpul cu alte familii este benefic atât pentru părinţi, cât şi pentru copii. Dar ce se întâmplă atunci când stilurile parentale diferă?

Mizele sunt mari în parenting. Când alegem să facem lucrurile diferit, e uşor să simţim că e nevoie să ne apărăm – mai ales când alţii pun la îndoială modul de a ne creşte copiii. În fond, dacă explici că stilul tău creşte copii sănătoşi emoţional, iar celălalt părinte îşi creşte copilul diferit, ce spune asta despre ei? Conflictul e inevitabil.

Şi nimeni nu iese câştigător dintr-o astfel de dispută. Parafrazând un proverb englezesc, dovada oricărui stil parental stă în budincă, iar budinca durează mult până se coace. Aşa că, atunci când copilul de trei ani al altcuiva sare imediat să facă ce i se spune, iar al tău negociază şi se smiorcăie, e greu să îţi justifici abordarea. Desigur, ai putea afirma că al tău copil va fi un adolescent mult mai independent, dar unde ţi-e dovada?

Mai rău, când alţi oameni ne pun la îndoială stilul parental, ne hrănesc propriile temeri. Majoritatea dintre noi nu am fost crescuţi astfel. Chiar îi învăţăm cum să se comporte, dacă nu îi pedepsim? S-ar putea chiar, Doamne fereşte, să ne „răsfăţăm” copilul?

Nu ne ajută faptul că cei mici care sunt învăţaţi să fie obedienţi urmează mult mai repede directivele părinţilor. Când oamenii sunt ameninţaţi cu pedeapsa, de obicei se supun, nu-i aşa? Şi apoi se obişnuiesc să fie ascultători, dacă nu cumva au o voinţă puternică. (Caz în care obişnuiesc să devină sfidători.)

Dar iată ce ne demonstrează patru decenii de cercetare*: Copiii au nevoie de îndrumare şi limite, dar sunt mai dispuşi să îşi asume limitele când se simt în siguranţă şi înţeleşi, lucru care se întâmplă atunci când le acceptăm emoţiile şi le îndrumăm comportamentul cu empatie. Dimpotrivă – şi cercetările sunt clare în această privinţă – parentingul autoritar creşte copii mai predispuşi la furie, rebeliune, depresie, anxietate şi presiune din partea colegilor.

Aşadar, ce le poţi spune acelora care cred că îţi răsfeţi copilul? Răspunsul simplu e: Nu te plânge niciodată, nu te justifica niciodată. Zâmbeşte-le doar şi spune: „E tare greu să creşti copii, nu-i aşa?”. În mintea voastră, liniştiţi-vă că v-aţi făcut temele, că vă urmaţi instinctele şi că al vostru copil va fi bine.

Dar dacă copilul vostru se ceartă cu un altul şi cealaltă familie se aşteaptă să îndreptaţi lucrurile pedepsindu-vă copilul? Demostraţi-le că e posibil să setezi limite şi să-ţi îndrumi copilul, folosind doar empatia şi compasiunea:

1. Ajutaţi-vă copilul să îndrepte lucrurile cu celălalt. Dacă copilul vostru nu e încă pregătit să-şi ceară scuze, faceţi-o voi în numele lui, în timp ce menţineţi contactul fizic cu copilul vostru. „Ne pare rău că ai fost rănit… Eşti bine?… Maia era foarte supărată şi a uitat să-şi folosească cuvintele. Ştiu că, mai târziu, după ce se va fi calmat, va fi în stare să îndrepte lucrurile între voi. Ne pare tare rău.”

2. Rezistaţi impulsului de a pedepsi şi duceţi-vă copilul undeva unde ceilalţi nu vă pot auzi. Empatizaţi cu privire le cât de grea a fost situaţia şi la felul în care s-a simţit copilul vostru. Lăsaţi-l să se descarce. Îmbrăţişaţi-l. De îndată ce se simte mai bine, întrebaţi-l cum ar putea să îndrepte lucrurile cu celălalt copil. Pentru a-l ajuta să se reabiliteze, e mai eficient să îi daţi ocazia copilului de a îndrepta lucrurile, în loc de a-l pedepsi.

3. Discutaţi cu copiii înainte de întruniri despre comportamentul pe care îl aşteptaţi de la ei. Întrebaţi-vă copilul care sunt regulile de bun simţ înainte de întâlnirea care urmează. De exemplu:

  •  Întotdeauna să ai grijă de copiii mai mici.
  •  Ai grijă să rămâi mereu în raza vizuală a părinţilor. Când te cheamă, du-te la ei.
  •  Când vă jucaţi, turele să fie scurte, pentru ca fiecăruia să-i ajungă rândul.
  •  Nu e nimic în neregulă dacă nu eşti de acord cu ceilalţi, dar tratează-i întotdeauna cu respect.

4. Nu vă fie frică să setaţi limite, dar faceţi-o cu umor şi căldură. E mult mai probabil că astfel copiii vă vor asculta. Iar oamenii care vă cred prea permisivi, vor vedea că se poate să vă păstraţi limitele, cu răbdare şi blândeţe.

5. Dacă copilul face o criză de furie, retrageţi-vă cu el departe de privirile celorlalţi. Când copiii sunt suprastimulaţi, uneori mai fac crize. Şi atunci au nevoie să se simtă în siguranţă şi iubiţi, nu judecaţi. Iar pentru a le oferi siguranţa de care au nevoie, trebuie să fiţi singuri cu ei. Aşadar, nu vă scuzaţi. Surâdeţi şi spuneţi-le rudelor binevoitoare că al vostru copil va fi bine, dar are nevoie să fie puţin timp doar cu voi. Şi lăsaţi jena la o parte. Cu toţii avem şi zile mai grele.

Dar dacă simţiţi nevoia să vă explicaţi stilul de parenting, de exemplu soacrei sau celei mai bune prietene?

  •  Conectaţi-vă, înainte de toate. Subliniaţi că ambele vă iubiţi copiii şi faceţi asta cât de bine puteţi. (Sau, în cazul soacrei, că a făcut o treabă atât de bună, încât v-aţi îndrăgostit de rezultat.)
  • Explicaţi că cercetări recente despre creier ne-au învăţat noi lecţii despre dezvoltarea copiilor. Aşa cum nu am construi avioane ca acum treizeci de ani, tot aşa putem acum „construi creiere mai bune” şi oameni mai buni, folosind ceea ce am învăţat între timp. Cercetările demonstrează clar că pedepsele nu ajută niciodată. Toţi oamenii au nevoie să fie înţeleşi, pentru a reuşi apoi să accepte mai uşor situaţia în care se află, indiferent de ceea ce i-ar face să se opună în cazul respectiv. Aşa că, bineînţeles că veţi impune limite asupra comportamentului, dar niciodată asupra emoţiilor. Bineînţeles, ar fi mai uşor să ridicaţi vocea, dar e mai bine să îi arătaţi copilului ce înseamnă respectul. Încercaţi să fiţi aşa cum vă doriţi să devină şi copilul vostru.

Asta este tot ceea ce trebuie să ziceţi. Zâmbiţi şi spuneţi că ştiţi că atât copiii voştri, cât şi ai lor, sunt iubiţi şi vor fi bine crescuţi.

Dacă vă presează, spuneţi-le că veţi fi bucuroşi să discutaţi din nou despre acest experiment când atât copiii lor, cât şi ai voştri, vor fi adolescenţi. Pentru că abia aşteptaţi anii adolescenţei! În fond, copiii crescuţi cu limite setate cu empatie sunt nişte adolescenţi auto-disciplinaţi, atenţi cu cei din jur şi fericiţi. (Da, serios!). Dovada, după cum se spune, stă în budincă.

***

*Căutaţi cercetările despre pedeapsă? Sunt multe studii ştiinţifice despre asta, descrise cu citări, în bine-documentata carte a lui Alfie Kohn, Parenting necondiţionat. Şi, desigur, sunt multe articole pe site-ul Aha! Parenting, care transpun cercetările în exemple uşoare, pe care părinţii le pot folosi!

Un gând despre “Stilul parental – când ceilalţi vă critică alegerea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *