Ultimele zile au fost pentru mine cele ale schimbărilor şi aniversărilor. Am renunţat la serviciul pe care îl aveam din 2008, pentru a rămâne acasă cu copiii. Deşi luasem decizia de câteva luni bune, zilele care au urmat demisiei mi-au adus suficiente momente de îndoială, stânjeneală, copleşire. Cum nu le-am putut întotdeauna „mânca” cu o cutie de îngheţată, uneori a trebuit să le privesc, inconfortabil, în faţă. Alteori, aşa cum am observat că fac adesea, am adus logica în prim-plan şi am mărşăluit mental peste fiecare trăire. Din fericire, noul meu serviciu, cel din familie, m-a ţinut suficient de ocupată. Inclusiv în zilele în care am schimbat cifra unităţilor vârstei mele şi am aniversat jumătatea oficială a decadei cu Lucian.

La începutul anului, m-am întâlnit cu cel care trebuia să îmi fie noul şef, la întoarcerea la serviciu. Şi, deşi oficial legea ocroteşte locul de muncă pe durata concediului de creştere a copilului, neoficial lucrurile nu stau chiar aşa. În parte, pentru că unii cred că anii de „mămicie” ne golesc de experienţele şi cunoştinţele dobândite anterior. În parte, pentru că anii aduc schimbări şi peste companii, nu doar peste noi.

La fel ca atunci când m-am întors la serviciu înainte de naşterea Terezei, şi acum am simţit că m-aş reacomoda imediat la ritmul de lucru. Mi-a plăcut întotdeauna să muncesc şi zilele la serviciu le-am simţit prea rar ca pe o corvoadă. Desigur, mi s-a explicat cum ar trebui să dovedesc, în decurs de câteva luni, dacă mai sunt în stare să fac ceea ce lucrasem ani de zile înainte.

Ironia sorţii face că, înainte de naşterea lui Tudor, am primit informaţii abundente despre politicile prietenoase ale multinaţionalei noastre. Era vorba adesea de programe pentru femei, mame şi echilibrul muncă-viaţă de familie. Am ajutat la crearea broşurilor, a zilelor diversităţii, am prezentat politicile angajaţilor şi candidaţilor noştri.

Din păcate, uitaseră să menţioneze că ele sunt valabile doar pentru câteva ţări. Pentru că, datorită volumului de muncă, în locaţia noastră încă nu se acceptă timpul parţial de lucru şi nici posibilitatea de a lucra de acasă, chiar şi ocazional. De fapt, lipsa valorilor anterior susţinute şi discrepanţa aceasta dintre vorbă şi faptă au fost un factor determinant pentru demisie.

Noul meu serviciu cu normă întreagă, cum îmi place să glumesc, presupune în continuare trei schimburi, program continuu, inclusiv de sărbători sau la sfârşit de săptămână. Adică, pe lângă educaţia formală Montessori pe care o pregătesc pentru copii, lucrez aproape la fel ca orice alt părinte care are, în plus, şi serviciu. În unele zile reuşesc să mai fur câte două ore libere, când iese Lucian afară cu copiii. Atunci scriu, citesc sau pregătesc ce e nevoie prin casă. În timp, pe măsură ce copiii cresc, intervalul acesta se va mări, pentru a reuşi să fac loc şi unui serviciu online.

Dacă ar fi să îmi rescriu acum CV-ul, lista calităţilor şi abilităţilor ar fi substanţial îmbunătăţită. Contrar impresiei angajatorului, anii de „stat acasă” cu copiii m-au învăţat, de fapt, atât de multe! Ceea ce, sunt sigură, e valabil pentru oricare părinte care petrece ore bune alături de copii.

Pentru că, dacă ştim să îi ascultăm, ei ne învaţă mai profund despre empatie, negociere, atingerea scopurilor şi dezvoltarea abilităţilor. Ei ne învaţă să ne organizăm mai bine, să ne redefinim priorităţile, să ne ascultăm instinctul şi să lucrăm cu pasiune. Mai presus de toate, cel mai preţios dar pe care ni-l fac este că ne ajută să privim din nou înspre noi. Dacă suntem atenţi, învăţăm să creştem în noi, să ne vindecăm răni adânci, să ne iubim mai mult. Câte cursuri de dezvoltare personală primesc de la noul meu serviciu!

Într-un fel, simt că m-am întors în timp. Sunt la fel ca pe vremea bunicii sau a străbunicii, când era ceva normal să stai acasă până când creşteau copiii. Pe de altă parte, flexibilitatea timpurilor moderne mă ancorează în prezent. În plus, implicarea şi ajutorul lui Lucian sunt, cu siguranţă, caracteristice vremurilor actuale. Din fericire, găsesc în jurul meu suficiente exemple în care tatăl preia un rol important în viaţa de familie. Sunt modele puternice, cu care vor creşte ambii copii. Pentru că mi se pare esenţial, mai ales pentru Tudor, să înţeleagă importanţa contribuţiei lui, ca parte a nucleului unei familii.

Îmi amintesc scena din filmul despre viaţa Mariei Montessori, în care un băieţel a făcut ordine şi curăţenie în casă, inclusiv punând nişte flori într-o vază. Când copiii sunt învăţaţi de mici cu exerciţiile de viaţă practică, înţeleg mai uşor responsabilitatea în familie. Când îşi aşază singuri hainele în dulap, strâng masa, şterg praful sau întind rufele, îi ajută şi pe ceilalţi membri ai familiei să aibă mai mult timp de petrecut împreună. Şi, mai ales, se simt bine, datorită contribuţiei lor, a faptului că se simt competenţi şi integraţi în familie.

La vechiul meu serviciu am învăţat că suntem, fiecare, responsabili de calitate. Fiecare dintre noi contribuia la calitatea produsului finit, prin felul în care lucra. Societatea noastră are o acută nevoie de schimbare. Fiecare dintre noi este responsabil ca ea să se producă. Iar ca schimbarea să fie profundă, ea trebuie să aibă loc prin copiii noştri. Scopul suprem al noului meu serviciu este de a schimba societatea în care trăim, începând cu Tudor şi Tereza.

Copilul este atât o speranţă, cât şi o promisiune pentru omenire. (Maria Montessori, Educaţie şi pace)

(Photo by Liane Metzler on Unsplash)