Ieri seară, când Lucian a mers până la poartă, Tudor s-a urcat pe o balustradă, să se uite după el. Mama, care era cu el pe terasă, s-a speriat când a văzut cât de tare s-a aplecat. A mers la el şi l-a rugat să se dea jos. Când nu a vrut, a încercat să îl ia de acolo, pe sus. Mama era speriată că ar fi putut să cadă de la doi metri înălţime; el era, probabil, obosit după o zi plină şi speriat de reacţia ei. Când ambii s-au liniştit, bunica i-a povestit cât de frică i-a fost şi de ce a recţionat aşa. Tudor i-a spus că a înţeles.

După ce au adormit copiii, am discutat din nou cu mama despre ce s-a întâmplat. Am stabilit că sunt momente când „te rog” nu îşi are locul. Mai ales când vine vorba de propria lui siguranţă sau de a celor din jur, copilul trebuie oprit de îndată, cu fermitate şi calm. Ceea ce am observat la mine şi la adulţii din jur este cât de greu găsim calmul cu care să reacţionăm. Uneori, pentru că aşteptăm prea mult înainte de a pune limita. Alteori, pentru că încercăm mai întâi să negociem cu copilul, în loc să îi reamintim regula de urmat. Mai sunt şi situaţiile în care suntem atât de speriaţi, în care resimţim comportamentul ca o ameninţare, încât amigdala din creierul nostru se activează pe loc. Şi atunci, la fel ca în cazul unui pericol major, reacţionăm fie intrând în luptă, fie luând-o la sănătoasa, fie îngheţând locului.

Când vreţi ca un lucru să fie făcut imediat, este bine să o spuneţi răspicat în loc să adresaţi rugăminţi. Dacă spuneţi tare, răspicat: „Pe canapele nu se sare!”, probabil săritul va înceta mult mai repede. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

Din ceea ce am citit, am învăţat că sunt momente când nu cerem acordul copilului. Dacă vrem ca el să facă ceva, îi spunem asta direct. Dacă ne încheiem cererea cu o întrebare, atunci trebuie să acceptăm orice răspuns ne-ar da copilul. „Acum e ora să mergi la culcare, bine?”, ne poate aduce ca răspuns din partea copilului un „Nu, vreau să mai stau, încă nu mi-e somn.” Ceea ce pentru noi înseamnă fie că îi acceptăm solicitarea, fie că intrăm într-o luptă de putere. În schimb, dacă îi spunem „Acum e ora de culcare, lăsăm cartea deoparte şi citim din nou mâine” ne poziţionăm cu totul altfel.

În plus, dându-i copilului o alegere, ne ajută să ne îndreptăm uşor în direcţia dorită. „Vrei să mergi singur în pat sau să vin cu tine?”, „Mergi singur în pat sau vrei să te duc în braţe?”, „Vrei să stingi tu lumina sau să o sting eu?” sunt posibile variante de a încheia seara liniştiţi.

Respectul faţă de copil înseamnă inclusiv să îl rugăm, să îi mulţumim sau să ne cerem scuze. Îi modelăm astfel şi comportamentul politicos. Dar e important să ţinem minte că sunt şi momente când nu rugăm, când cerem. Desigur, ele nu ar trebui să fie preponderente în interacţiunea noastră cu copiii. Pentru că, pe termen lung, mai ales, cooperarea aduce rezultate mult mai bune, de durată. Copilul care se simte conectat cu noi, vrea să ne fie pe plac.

Cel mai important: Rămâi conectat şi nu îţi retrage niciodată iubirea, nici măcar pentru o clipă. Motivul cel mai profund pentru care copiii cooperează este că te iubesc şi vor să îţi facă pe plac. Înainte de toate, protejează-ţi relaţia cu copilul. Este singura modalitate prin care vei putea avea vreo influenţă asupra lui. Şi este cea mai profundă nevoie a copilului. Această apropiere este recompensa pentru toate sacrificiile pe care le fac părinţii. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

(Photo by Ryan Franco on Unsplash)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *