Puzzle-ul cu regiunile istorice ale României este în perioada aceasta printre preferatele lui Tudor. Îl ia zilnic de pe raft cel puţin o dată şi aranjează cu grijă piesele pe hartă. După ce l-a făcut de câteva ori, am început să îi spun şi denumirile regiunilor. Şi, bineînţeles, am găsit pentru fiecare regiune cel puţin câte un fapt interesant. Cel mai mult îi place să spună care dintre rudele noastre sunt din regiunea respectivă sau cine locuieşte acolo. În plus, Bucovina are, din nou, o semnificaţie aparte, datorită cucului care răsună pe-acolo. Lucrând atât de des cu puzzle-ul acesta, am găsit momentul perfect pentru lecţia în trei paşi, pentru a învăţa denumirea regiunilor istorice ale României.

Perfectată de Maria Montessori, lecţia în trei paşi a fost preluată de la Édouard Séguin. Este un mod unic de îmbogăţire a vocabularului, folosit în grădiniţele Montessori. Vorbind rar şi clar, rostind propoziţii scurte şi simple, putem învăţa copiii multe cuvinte noi, folosindu-ne de senzitivitatea lor deosebită.

1. Numirea sau Introducerea

În primul pas, am ales trei regiuni şi, arătând spre fiecare în parte, i-am spus pe rând lui Tudor cum se numesc. Maria Montessori mai numeşte acest pas şi asocierea percepţiei senzoriale cu numele. Am vorbit rar şi clar, având grijă să audă cât mai bine denumirea fiecărei regiuni. „Aceasta este Bucovina. Bucovina.” „Aceasta este Moldova. Moldova.” „Aceasta este Transilvania. Transilvania.”

Dat fiind că lecţiile de denumire trebuie să constea în provocarea asocierii numelui cu obiectul sau cu ideea abstractă pe care o reprezintă acel nume, obiectul şi numele, numai ele trebuie să impresioneze conştiinţa copilului. De aceea este necesar să nu se pronunţe niciun alt cuvânt în afară de numele respectiv. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

Am ales trei regiuni, pentru că mai multe ar fi prea copleşitor. În anumite cazuri, se pot prezenta şi două denumiri, doar, cum ar fi în cazul Turnului Roz. Acolo, de exemplu, luăm cel mai mare şi cel mai mic cub, învăţându-l ce înseamnă „mare” şi „mic”.

Când numele de învățat sunt cele de culori sau de forme, astfel încât nu este necesar să subliniem contrastul între extreme, educatoarea poate da mai mult de două denumiri în același timp, cum ar fi, de exemplu, „Acesta este roșu.” „Acesta este albastru.” „Acesta este galben.” Sau „Acesta este un pătrat.” „Acesta este un triunghi.” „Acesta este un cerc.” (Maria Montessori, Dr. Montessori’s Own Handbook)

2. Recunoaşterea sau Identificarea

Recunoaşterea obiectului care corespunde numelui este pasul care durează cel mai mult. Este, totodată, şi cea mai importantă parte a lecţiei. Joaca aceasta de-a identificarea obiectelor poate avea loc la scurt timp după prezentarea denumirilor sau chiar a doua zi. Prin adresări diferite, îl rog pe Tudor să îmi arate regiunile de mai sus. „Îmi dai piesa cu Transilvania, te rog?”, „Acum poţi aşeza Moldova la locul ei.”, „Unde ai pus Bucovina?”.

Ceea ce e, din nou, aparte în metoda introdusă de Maria Montessori este raportarea la greşeală. Dacă primesc altă piesă în locul celei cerute, în loc să îi spun repede: „Nu, asta e Bucovina. Te-am rugat să îmi dai Transilvania!”, îi voi spune: „Mi-ai dat Bucovina. Uite, o aşez aici. Haide acum să aşezăm şi Transilvania.” Dacă ar încurca din nou piesele, ar fi semn pentru mine că putem continua în alt moment, după ce trecem din nou prin primul pas.

De fapt, pentru ce l-ar corecta [educatoarea pe copil]? Dacă un copil nu a reuşit să asocieze numele cu obiectul, singurul mod de a reuşi este să repete atât stimulul senzorial, cât şi numele, adică să repete lecţia. Când însă un copil a greşit, aceasta înseamnă că în acel moment nu era pregătit pentru asociaţia psihică pe care vrem să o provocăm în el; de aceea va trebui să alegem un alt moment. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

3. Reamintirea sau Cunoaşterea

Pentru amintirea cuvântului care corespunde obiectului, arăt doar înspre piese, lăsându-l pe Tudor să îmi spună cum se numesc. „Ce regiune este aceasta?”, „Ce piesă ai aşezat acum?”, „Ce piesă a rămas pe masă?”. Din nou, aş recunoaşte mai întâi un răspuns dat greşit, apoi aş oferi eu varianta corectă, fără vreo subliniere aparte. „Aici este Bucovina. Acum ai aşezat Moldova pe hartă.”

Din educaţia noastră, suntem obişnuiţi să „taxăm” orice greşeală a copilului, adesea cu un „Nu” hotărât, eventual insistând să ne dea răspunsul corect. În plus, acest al treilea pas este cel cu care, cel mai adesea, adulţii îşi încep conversaţiile cu copiii. Suntem atât de obişnuiţi să îi testăm, necontenit! În schimb, ar trebui să ne concentrăm asupra învăţării, folosindu-ne de discuţii şi de ceea ce ne spune copilul, dacă vrem să ne dăm seama de nivelul cunoştinţelor sale. Nu ne demonstrăm superioritatea punându-l mereu în inferioritate ci, dimpotrivă, ştiind cum să-l atragem alături de noi, stârnindu-i interesul pentru fascinaţia învăţării permanente.

Dacă, îndreptându-l, i-am zice: „Nu, ai greşit; spune aşa”, în mintea copilului ar rămâne aceste cuvinte dojenitoare, care îl vor impresiona mai mult decât celelalte (de exemplu: neted, aspru), întârziind astfel învăţarea cuvintelor respective. În schimb,  tăcerea care urmează după eroare lasă intact câmpul conştiinţei copilului, iar lecţia următoare se va putea suprapune cu eficacitate peste cea dintâi. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

Deşi aparent simplă, metoda aceasta de predare în trei timpi este destul de greu de urmat. Suntem obişnuiţi să vorbim mult, să dăm informaţii variate, crezând că astfel copilul învaţă mai uşor. Maria Montessori are câteva exemple interesante în explicaţiile referitoare la lecţia în trei paşi. De exemplu, pentru a preda culorile albastru şi roşu, o învăţătoare a început prin a face analogii diverse, cu norii, marea, florile, cireşele, cărbunii încinşi, ş.a.m.d. Dar toată această plimbare mentală îndepărtează copilul de scopul lecţiei, îl copleşeşte şi îl zăpăceşte. Perfecţiunea, spune ea, constă în a găsi „un minim de cuvinte necesare şi suficiente”.

Dacă însă lecţia, pregătită cu respectarea conciziei, a simplităţii şi a adevărului, nu este înţeleasă de copil ca explicare a obiectului, trebuie să se dea educatoarei două recomandări: întâi, să nu insiste, repetând lecţia; al doilea, să se abţină de la a lămuri copilul că a făcut o greşeală sau că nu a înţeles, pentru că aceasta ar putea să-i oprească pentru multă vreme impulsul de a acţiona, care constituie întreaga bază a progresului. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)

Maria Montessori insistă asupra faptului că, mai ales în copilăria mică, rolul adultului nu este de a preda cunoştinţe, ci de a sprijini dezvoltarea. Copilul va vrea să descopere singur lumea înconjurătoare, dacă noi reuşim să îl stimulăm, oferindu-i instrumentele pentru explorarea ei. Vocabularul concret, specific, este un astfel de instrument.

Aceasta este misiunea noastră: să aruncăm o rază de lumină şi să trecem mai departe. (Maria Montessori, Descoperirea copilului)