Cu atâţia adulţi în preajma copiilor, se întâmplă mereu să fie câte unul din noi dispus să le sară în ajutor. „Vreau Sana! Mai vreau pâine! Dă-mi o furculiţă, te rog. Hai să citim! Haide cu mine la baie!” sunt cerinţe la care mai mereu se răspunde prompt. Din păcate, reacţia prea rapidă a adulţilor nu este spre binele copiilor. Exceptând cazurile de urgenţă şi cele de siguranţă, timpii noştri de reacţie ar trebui să fie încetiniţi. Răbdarea, autocontrolul şi autoreglarea se pot dezvolta de la vârste fragede.

Societatea nu este întemeiată pe preferinţe, ci pe o îmbinare de activităţi care trebuie să se armonizeze. Din experienţa lor se dezvoltă la copii o altă virtute socială: răbdarea, o specie de abnegaţie în inhibarea propriilor impulsuri. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Maria Montessori a scris îndelung despre răbdare, puterea voinţei, controlul impulsurilor, într-un cuvânt, despre ceea ce ea numea normalizarea copilului prin muncă. Din experienţa a mii de cazuri, ea a observat că, aflat în mediul pregătit şi ghidat discret de adult, copilul se normalizează. Lucrul în mediul de tip Montessori face ca acest lucru să apară spontan, după o perioadă de integrare, unică pentru fiecare copil. Şi, la fel ca în aproape toate cazurile, actualele cercetări din domeniul neuroştiinţelor confirmă ceea ce ea a definit în urma unei riguroase observări ştiinţifice. Dr. Laura Markham vorbeşte, de pildă, despre dezvoltarea măiestriei pentru un bun control al impulsurilor.

Această abilitate de autoreglare se dezvoltă şi ca rezultat al experienţei crescute a copilului de a rezolva probleme, pe măsură ce încearcă să stăpânească lumea exterioară. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

În grădiniţele Montessori, există de regulă câte un singur exemplar din fiecare set de materiale. Întocmai ca în lumea reală, copilul învaţă că lucrurile sunt limitate şi că, uneori, e nevoie de răbdare pentru a obţine ceea ce doreşti. În plus, învaţă să aibă grijă de obiecte, pentru că înţeleg că înaintea lor şi după ei sunt alţii care le folosesc. Cu alte cuvinte, nu trăiesc singuri pe pământ, ci e nevoie să ţină cont şi de cei din jur.

În fiecare clasă cu mulţi copii va fi un singur exemplar dintr-un obiect. Dacă un copil doreşte ceva care este folosit de altul, nu-l va putea avea şi, dacă este normalizat, va aştepta până când celălalt îşi va termina treaba. […] Acest lucru se poate întâmpla în price moment al zilei, ani la rând şi conceptul de a respecta şi de a aştepta intră în viaţa fiecărui individ ca o experienţă care se maturizează odată cu trecerea timpului. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Simplul fapt de a se îmbrăca singur sau de a-şi pregăti gustarea poate contribui la educarea răbdării şi dezvoltarea autocontrolului. Tereza învaţă în perioada aceasta să se îmbrace. Sunt zile în care se îmbracă şi dezbracă şi de zece ori. Uneori, nu reuşeşte să îşi dea imediat jos bluza sau să îşi ia pantalonii corect. Bineînţeles, intervine frustrarea şi, după câteva încercări, ne cere ajutorul. Ceea ce facem atunci, însă, nu este să o îmbrăcăm noi, ci să facem împreună cu ea doar un pas. Apoi, o lăsăm să încerce din nou, singură. Aşa, pas cu pas, reuşeşte de fiecare dată să facă sau să încerce tot mai mult. Dacă am ajuta-o noi direct, făcând totul în locul ei, învăţarea ar fi mult încetinită. În plus, în timp, ar putea chiar renunţa la asta, ştiind că vom face noi lucrurile pentru ea.

O lucrare interesantă, aleasă în mod liber, care are virtutea de a concentra atenţia, chiar dacă oboseşte, face să crească energiile şi capacităţile mentale şi dezvoltă stăpânirea de sine. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Pentru educarea răbdării, Adele Faber și Elaine Mazlish oferă, de pildă, folosirea tehnicii „după ce„. Ea propune ca, încă din jurul vârstei de un an, copilul să fie progresiv obişnuit să aştepte. Atunci când ne cere ceva, îl putem ruga să aştepte până când terminăm noi ceva de făcut. Timpii aceştia pot fi, la început, de doar câteva secunde, urmând să îi creştem, pe măsură ce copilul se obişnuieste. Pentru asta, e nevoie să îi spunem clar copilului când urmează să îl ajutăm şi motivul amânării. „Ţi-e sete şi vrei să-ţi dau apă. După ce termin de mâncat felia aceasta de pâine, mă ridic să îţi dau paharul. Mulţumesc că ai răbdare să aştepţi.” După ce îi dăm apa, e important să apreciem răbdarea cu care copilul a aşteptat.

Încercând să le susţin şi independenţa, în acelaşi timp, eu obişnuiesc să îi las să aleagă. „Dacă vrei, poţi coborî de la masă, să îţi torni singur apă, sau te rog să aştepţi până termin felia de pâine şi îţi dau eu apoi, cu drag.”

Dr. Laura Markham insistă asupra dezvoltării abilităţii de rezolvare a problemelor, ca parte importantă a procesului de autocontrol şi autoreglare. Activităţile Montessori, în special cele din prima etapă de dezvoltare, au în vedere acelaşi lucru. Copilul care îşi toarnă singur apa din carafă în pahar învaţă cât anume să toarne sau ce să facă dacă varsă pe lângă. Măiestria copilului, această stăpânire timpurie a lumii înconjurătoare, este atât de importantă!

Răbdarea este un pilon esenţial al dezvoltării autocontrolului. Paradoxal, părintele îşi dezvoltă şi el răbdarea, în acelaşi timp. E greu să observi stângăciile copilului, abţinându-te de la a şterge picăturile vărsate sau de la a-i turna apă singur! Dacă ne dăm voie, putem creşte atât de frumos, în rând cu copiii noştri!

Măiestria izvorăşte adesea din răbdarea părinţilor care fac un pas înapoi şi îi permit copilului să facă ceva singur, chiar dacă durează de două ori mai mult. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

(Photo by Michel Porro on Unsplash)