Le-am cumpărat puţine jucării copiilor, în cei patru ani. Am optat mereu pentru cele „deschise”, adică cele care dezvoltă creativitatea copiilor. Şi am ales materialele Montessori care mi s-au părut cele mai potrivite şi mai importante pentru a le avea acasă. Le-am lăsat la îndemână maxim câte zece odată şi le-am rotit când vedeam că nu sunt interesaţi de vreo activitate. Rotirea aceasta a însemnat că adesea am pus pe raft jucării descompuse. Am ţinut cont de abilităţile copiilor şi am pus doar puţin mai mult decât puteau lucra la momentul respectiv. Astfel, un singur material a fost folosit de nenumărate ori, fiind totuşi de fiecare dată ceva nou şi stârnindu-le iar interesul.

În mediile Montessori, indiferent de vârsta lor, copiii se concentrează profund și intens, deoarece fiecare material oferă niveluri de dificultate progresive, asigurând astfel întotdeauna doar nivelul potrivit de provocare pentru copil. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

Deşi sunt încă momente când reamintim regula casei pentru jucării, copiii se joacă des şi timp îndelungat împreună. De aceea, caut să fie mereu disponibile şi activităţi potrivite pentru amândoi. În primul rând, e vorba de diverse materiale pentru construit. Avem cinci tipuri de seturi, pe care le rotesc periodic, fiind o activitate cu care lucrează zilnic. Tudor alege toate piesele, pe când Tereza ia, de obicei, câteva bucăţi, pe care le îmbină imitându-şi fratele. Dintre toate, cel mai drag le e setul primit de la o prietenă, din care pot construi turnuri, cuburi, dar mai ales un tren pentru animale. Călătoresc astfel, povestind cu animalele, de la Polul Nord, unde îl lasă pe ursul polar, şi până la Ecuator, unde tigrului îi e cald şi bine. Un traseu, deci, mai lung chiar şi decât al Transsiberianului!

Ieri am schimbat activităţile de pe raftul Terezei. Nu am mai făcut asta de ceva timp pentru că programul de vară însemna stat afară cel puţin câte şase ore pe zi. Cu ocazia aceasta, am trecut în revistă toate materialele. Descriu mai jos câteva dintre ele, pe care de-a lungul timpului le-am folosit ca jucării descompuse.

Turnul cu inele era prea complex pentru copii, când erau mici. La început am folosit doar baza lui şi am găsit două inele pentru perdea, din lemn, uşor de aşezat. După ce s-au descurcat bine cu inelele largi, le-am ales pe cele mai mici din set. Erau mai potrivite pentru mânuţele harnice şi ceva mai dificil de potrivit decât cele largi. Cu timpul, abia, am pus întreg setul pe raftul de activităţi.

Setul cu patru baze ar fi fost prea dificil pentru un copil de un an. Dar descompus, prezentată pe rând câte o bază, a fost excelent pentru exersarea coordonării mână-ochi şi a concentrării. Acum, la aproape doi ani, Tereza are pe tavă setul complet, fiind suficient de dificil pentru a-i atrage atenţia.

Pentru a introduce un obiect în altul, păpuşile Matrioşka sunt un exerciţiu minunat. Dar cea mai mică dintre ele ar fi fost periculoasă pentru copii, când erau mici. Le-am prezentat la început doar primele trei păpuşi, abia acum avându-le la dispoziţie pe toate cinci.

Pentru activităţile de înşiruit, pe lângă clasicul şiret legat la un capăt şi diverse obiecte găurite, le-am luat copiilor un set special pentru aşa ceva. Dacă le-aş fi dat setul complet, ar fi fost copleşitor pentru ei. Aşa că am ales un creion cu şnur şi conturul unei fetiţe pentru Tereza, să treacă cu „acul” prin cât mai multe găuri. Lui Tudor i-am pus celălalt contur şi două haine pe care să le „coasă” peste. Am schimbat periodic culorile, am adăugat şi papuci, crescând treptat complexitatea.

Jocul de îndemânare de la Ikea l-am reconfigurat, lăsând doar câte un cub pe fiecare şină şi folosind câteva piese pentru o activitate de înşiruit. Am ales zece mărgele, la fel ca în cazul cârligelor de rufe, pentru obişnuirea indirectă cu sistemul zecimal.

Două dintre puzzle-urile preferate ale lui Tudor sunt cele cu copiii. Acum le poate face pe amândouă deodată, cu toate piesele amestecate, dar, la început, i-am pus doar un „strat” de piese. Când s-a descurcat bine, l-am adăugat pe următorul, şi tot aşa, până a lucrat uşor cu toate. Perioada în care a început să lucreze cu puzzle-ul acesta a fost şi cea în care i-am prezentat cardurile cu corpul uman. Dar, la fel, am început doar cu câte trei imagini, până când am discutat toate organele interne. Abia de curând şi-a luat singur întreg setul, dar nu a lucrat la fel de intens. Nediscutând încă şi sistemul osos, cred că au fost prea multe carduri deodată şi s-a simţit copleşit.

La fel am procedat şi cu seturile de pseudo-instrumente muzicale. Am pus într-o tavă doar câte trei sau patru, schimbându-le de câteva ori pe an. În ultima vreme, am sortat şi cărţile, lăsând afară mai puţine, în funcţie de sezon sau interesele de moment. Am folosit jucării descompuse şi atunci când pe cutie scria că sunt pentru copii mai mari. Le-am transformat astfel din ceva complex într-o activitate mai simplă, căreia i-am crescut treptat dificultatea. Pentru noi, acesta e un mod potrivit de a cumpăra materiale mai puţine, preferând întotdeauna calitatea înaintea cantităţii.

Un copil alege ceea ce îl ajută să se autoformeze. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)