De câteva luni, Tereza e extrem de interesată să se îmbrace singură. La aproape doi ani, reuşeşte să îşi ia deja toate hainele pe ea. Asta înseamnă că uneori are tricoul cu faţa-n spate sau pantalonii luaţi invers. Observându-i efortul, îmi dau seama de progresul mare pe care l-a făcut. În urmă cu o lună, de exemplu, îşi punea amândouă picioarele în acelaşi crac al pantalonilor. Se enerva, îi dădea jos, îi rearanja şi o lua de la capăt. Dacă ar fi încercat vreunul dintre noi să o ajute, ar fi fost de-a dreptul furioasă.
Când trebuie să plecăm undeva, aleargă prin toată casa şi strigă: „Plecarea, plecarea!”. Apoi îşi scoate hainele din dulap şi începe să se îmbrace. Uneori, când e graba prea mare, îl roagă pe Tudor să o ajute. Iar el îi ia pe rând hainele şi i le dă, până când mă anunţă victorioşi: „Suntem gata!”. În ultima vreme, am observat că Terezei îi face mare plăcere să se şi încalţe. Când pleacă sau vine Lucian de la serviciu, mai ales, stă şi ea pe hol şi îşi ia papucii. Trece uneori şi o jumătate de oră, înainte să se întoarcă în casă. Adesea, îi place să se încalţe şi cu papucii noştri şi să defileze apoi cu ei prin casă.
Alaltăieri, pe când ne pregăteam să plecăm cu maşina, după ce s-au îmbrăcat, ambii copii au ieşit să se încalţe. Urmând să fim plecaţi toată ziua, eu pregăteam sticlele de apă şi mâncarea pe care să o luăm cu noi. Când am ieşit pe hol, Tereza se încălţase deja. Era cu papucii luaţi invers, cu stângu-n dreptul, adică, dar radia de fericire. Am remarcat că sunt amândoi încălţaţi deja, i-am rugat să aştepte până îmi iau şi eu papucii şi am plecat. La fel ca atunci când şi-a luat tricoul invers, nu am corectat-o. Mi s-ar fi părut prea crud şi demotivant să fac asta. La fel ca atunci când Tudor era de vârsta ei, am ales să apreciez efortul şi să las învăţarea să îşi urmeze cursul.
Dacă îi spui unui copil că n-are abilitatea de a face un lucru, el ar putea la fel de bine să-ţi răspundă amuzat: „Atunci de ce să mai vorbim despre asta ? Văd şi eu singur că nu pot!”. Aceasta nu e o corectare. Este o stare de fapt. Îmbunătăţirea şi îndreptarea pot veni numai atunci când copilul exersează în mod voluntar un timp îndelungat. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)
Adulţii cu care ne-am întâlnit atunci când i-am lăsat pe copii să iasă pe stradă cu un tricou sau cu papucii luaţi invers au avut diverse reacţii. Unii i-au criticat, alţii au râs de ei, unii nu au observat deloc sau nu au spus nimic. Prea puţini au fost cei care i-au felicitat pentru faptul că s-au îmbrăcat sau încălţat singuri. Şi alţii, desigur, s-au uitat câş la noi pentru că îi lăsăm să iasă astfel din casă. Cred că suntem atât de obişnuiţi să le cerem copiilor să facă lucrurile „bine”, „cum trebuie”, de la început, încât uităm ce presupune asta pentru ei. Greşeala nu e altceva decât o oportunitate de învăţare. Iar momentul în care se aprinde luminiţa şi descoperim singuri cum să facem lucrurile „bine” este atât de preţios! L-am văzut pe chipurile lui Tudor şi al Terezei adesea şi de fiecare dată m-a copleşit.
Copilul ar putea spune, „Nu sunt perfect. Nu sunt atotputernic dar pot să fac până aici şi ştiu că pot. Mai ştiu că pot face greşeli şi că mă pot corecta, găsindu-mi astfel calea.” Avem deci, aici, prudenţă, certitudine şi experienţă; o viaticum sigură pentru călătoria prin viaţă. A da acest sentiment de siguranţă nu e deloc aşa de simplu cum s-ar putea crede; nu e nici uşor să pui copiii pe calea spre perfecţiune. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)
Rolul adultului este acela de a pregăti mediul. Când vine vorba de haine sau de papuci, asta înseamnă că îi lăsăm la îndemână puţine alegeri, potrivite sezonului, din care copilul să aleagă singur. Îi arătăm cum să pună hainele în ordine în dulap, aşteptând momentul când va face asta singur, de bunăvoie, imitându-ne. Mintea absorbantă este mereu în acţiune! Îi aranjăm papucii în ordine, cu stângul lângă dreptul, aşa cum îi luăm în picioare. Dar odată ce începe să lucreze singur, ne retragem discret şi aşteptăm momentul când va fi, din nou, nevoie de intervenţia noastră.
Cine nu știe că a învăța un copil să se hrănească, să se spele și să se îmbrace singur este o muncă mult mai obositoare și mai dificilă, care necesită o răbdare infinit mai mare, decât să-l hrăneşti, să-l speli şi să-l îmbraci de unul singur? Dar prima este opera unui educator; cea din urmă este munca ușoară și inferioară a unui servitor. (Maria Montessori, The Montessori Method)
Din experienţa noastră cu Tudor, perioada „cu stângu-n dreptul”, în care îşi ia hainele sau papucii invers, este foarte scurtă. Dar sentimentul de independenţă şi stima de sine pe care le sădeşte acum sunt pentru o viaţă!
(Photo by Kevin Gent on Unsplash)
7 thoughts on “Cu stângu-n dreptul”