Nu ştiu când sau cine i-a spus lui Tudor să nu mai facă prostii. În urmă cu câteva luni, într-o seară, m-am enervat şi i-am spus prea dur că va face baie scurtă. Nici nu mai ţin minte ce anume mă supărase, dar îmi amintesc perfect discuţia noastră dinainte de culcare. „Să nu mai faci prostii de-astea!”, mi-a spus Tudor. „Ştiu, te-a supărat tare felul în care ţi-am vorbit, îmi pare rău. Încerc să nu se mai întâmple. Nu o să reuşesc poate întotdeauna, dar îţi mulţumesc când îmi atragi atenţia.” După aceea, i-am spus ce anume mă necăjise şi am discutat ce putem face diferit data viitoare.

Acum, de câte ori îi supără ceva în comportamentul nostru, ambii copii ne apostrofează astfel. Tereza, desigur, a preluat şi ea exprimarea lui Tudor. Iniţial, eram amuzaţi şi abia aşteptam să ne povestim, când rămâneam singuri, ce trăznaie am mai făcut. Dar de la început i-am luat foarte în serios şi ne-am asumat greşelile. Schimbarea propriului comportament, adânc înrădăcinat, este grea şi avem nevoie de tot ajutorul pe care îl putem primi!

Atâta timp cât adultul nu va deveni conştient de eroarea sa neintenţionată şi nu o va corija, educaţia va fi pentru el o mare de probleme insolubile. Iar copiii lui, devenind la rândul lor adulţi, vor fi victime ale aceloraşi greşeli, care se transmit din generaţie în generaţie. (Maria Montessori, Copilul în familie)

Când a fost vorba de comportamentul copiilor, m-am îndreptat adesea înspre cărţi sau studii, pentru a-i ajuta. Am făcut acelaşi lucru şi când a fost vorba despre noi. Am învăţat cel mai mult despre mine de la dr. Laura Markham, datorită articolelor, cursului şi cărţilor sale. Am învăţat că de câte ori aleg să acţionez altfel, creierul meu se reconfigurează, făcând să-mi fie tot mai uşor să adopt comportamentul potrivit. Tragerile de mânecă ale copiilor, imperativul „Să nu mai faci prostii de-astea!” punctează clar unde mai am încă de lucru.

Adultul care este cel mai aproape de copil, adică mama sau educatorul, este cel care prezintă pericolul cel mai mare pentru formarea personalităţii copilului. […] Aşadar, primul pas pentru rezolvarea integrală a problemei  educaţiei nu trebuie făcut spre copil, ci spre adultul educator: acesta trebuie să-şi limpezească conştiinţa, s-o elibereze de multe idei preconcepute. Trebuie să-şi schimbe atitudinea morală. (Maria Montessori, Copilul în familie)

De la Maria Montessori am învăţat mai profund despre cum să îi tratăm pe copii cu respect, lăsându-i să ne fie ghizii propriei lor dezvoltări. Cred că a fost printre primii care au vorbit despre drepturile copilului, în urmă cu peste o sută de ani. De curând, într-o emisiune deosebită despre viaţa ei, am aflat că ea îndemna să nu ne uităm la ea, ci în direcţia indicată de ea. Iar aceea, evident, era înspre copil.

Când am citit prima dată capitolul final al Tainei copilăriei am avut lacrimi în ochi. Deşi l-am recitit de câteva ori de atunci, emoţiile m-au copleşit de fiecare dată. Este dureros cât adevăr este încă în ceea ce Maria Montessori a scris acum mai bine de un secol! Nici măcar abuzul fizic nu a fost complet eliminat. La rata abuzului emoţional nici nu îndrăznesc să mă gândesc! Încerc, doar, să mă schimb pe mine, să fac un pas în plus pentru crearea unei lumi mai bune. Dacă voi reuşi să atrag şi alţi adulţi alături de mine, atunci va fi cu atât mai bine!

[…] trebuie să ne întoarcem spre copil ca spre cheia destinului vieţii noastre viitoare. Oricine doreşte să reuşească să facă ceva pentru binele societăţii trebuie în mod obligatoriu să se adreseze copilului, nu numai ca să-l salveze de la deviere, dar şi ca să înveţe de la el taina practică a propriei vieţi. Din acest punct de vedere, figura copilului se prezintă ca puternică şi misterioasă, un obiect de meditaţie, deoarece copilul care deţine în el taina naturii noastre devine maestrul nostru. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

(Photo by Joel Overbeck on Unsplash)