Demnitatea copilului sau bucuria de a-ţi sufla nasul

În ultimele zile, copiii au fost răciţi. Deşi mă aşteptam să fie o săptămână grea, am trecut prin ea destul de uşor. Cred că unul dintre motive a fost faptul că, de cele mai multe ori, şi-au suflat singuri nasul. Pe Tudor l-a învăţat mama de acum câţiva ani cum să ţină şerveţelul şi să sufle. Astfel şi Tereza ne-a surprins din nou, învăţând de la cel mai bun profesor al ei. Bineînţeles, sunt momente când facem cu rândul, mai întâi suflăm noi, apoi ei singuri, apoi din nou împreună. Dar de data asta am simţit diferenţa între „îmi curge nasul, merg să iau şerveţel” şi „văd că îţi curge nasul, haide să-l suflăm”. Deşi pare insignifiantă, diferenţa aceasta este în primul rând o lecţie despre demnitatea copilului.

În grădiniţele Montessori, suflarea nasului este parte a programei despre amabilitate şi bune maniere. Maria Montessori a fost uimită de reacţia copiilor faţă de un lucru atât de simplu, dar pe care nimeni nu se gândise să îi înveţe. Reacţia lor a determinat-o să repete lecţia oferită primilor copii. După nenumărate experienţe, şi-a dat seama cât de puternică este demnitatea copilului, prea uşor trecută cu vederea de către adulţi.

Într-o zi, m-am gândit să predau o lecţie amuzantă despre suflatul nasului. După ce am prezentat mai multe modalităţi de utilizare a batistei, am încheiat arătându-le cum se poate face acest lucru discret, cu cât mai puţin zgomot, strecurând batista în aşa fel încât acţiunea să rămână mai mult sau mai puţin neobservată. Copiii m-au ascultat şi m-au urmărit cu cea mai mare atenţie şi nu râdeau deloc, iar eu mă întrebam care poate fi motivul. […]

M-am gândit că poate atinsesem o coardă sensibilă din viaţa socială a micilor făpturi. Problema despre care vorbeam era una pe care copiii o asociau întotdeauna cu un fel de umilire continuă, o batjocură nesfârşită; sunt dojeniţi întotdeauna când îşi suflă nasul. Toată lumea ţipă la ei, toată lumea îi insultă (de regulă, li se spune „mucoşi”). […] Lecţia mea le făcuse dreptate, îi răscumpărase, le dăduse posibilitatea să se înalţe pe scara demnităţii sociale. (Maria Montessori, Taina copilăriei)

Desigur, sunt mai multe moduri de a le arăta copiilor cum să facă asta. Noi i-am învăţat să sufle, apoi să şteargă. Lui Tudor i-am arătat cum să plieze şerveţelul sub formă de dreptunghi, să îl îndoaie în pătrat după ce se şterge la nas, apoi să redevină dreptunghi, după ce mai şterge încă o dată nasul. În felul acesta, nu se murdăreşte aproape deloc pe mâini. Am văzut că un alt mod ar fi acela de a prinde nările în partea de sus şi apoi de a trage şerveţelul în jos.

Pentru Tereza, cei mai interesanţi paşi sunt cei de a lua şerveţelul şi de a-l arunca la gunoi. În primele zile, aproape a terminat o cutie, dar ştim că doar prin exerciţiu îşi poate fixa bine paşii procesului. De aceea, e important să aibă acces la şerveţele şi să aibă unde să le arunce apoi. Pentru a nu-i copleşi cu foarte multe, se pot pune doar câteva într-o cutie goală. Când e nevoie, cutia se poate reumple.

Lui Tudor, mai ales, i-am explicat cât de important este să se spele pe mâini după ce îşi suflă nasul. Fiind răcită în rând cu copiii, am avut grijă să observe cum mă spăl pe mâini, după folosirea şerveţelului. Exemplul personal e mai puternic decât vorbele.

A respecta demnitatea copilului înseamnă să nu-l infantilizăm, făcând în locul lui ceea ce poate face singur. Înseamnă să îi fim alături, pregătindu-i mediul şi ajutându-l să înveţe „să facă singur”. Înseamnă să îi vorbim şi să vorbim despre el cu respect. A mânca şi a se îmbrăca, a coborî din pat de unul singur, încă de când e mic, a folosi toaleta, a-şi sufla nasul sau a-şi turna un pahar cu apă sunt mai mult decât simple lecţii de îngrijire personală sau de bune maniere. Sunt modalităţi de a respecta demnitatea copilului, începând din primii ani de viaţă.

[…] toţi copiii sunt fascinați de procesul de suflare a nasului. […] Credem că aceasta se datorează faptului că părinții neglijează adesea să le arate copiilor cum să facă acest lucru de unii singuri. […] Este un bun exemplu al modului în care îl subminăm în mod inconştient pe copil, făcând lucrurile în mod constant în locul lui, până are cinci sau șase ani. Deodată, când intră în clasa I, ne așteptăm să se descurce singur, uşor şi fără bătăi de cap, ca şi cum ar fi ceva magic care nu necesită vreo pregătire prealabilă. (Paula Polk Lillard, Lynn Lillard Jensen, Educaţia Montessori în primii ani de viaţă)

(Fotografie creată de Andy Kuzma, de la Pexels)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *