Sunt multe jucării reparate la noi în casă. Prima dintre ele a fost un căţel de împins, din lemn, cu roţi. I l-am luat lui Tudor când a început să umble cu antemergătorul şi s-a descompus la prima plimbare prin parc. Deşi nu i-am mai găsit lăbuţa pierdută atunci, nu am renunţat la el. Când i-au căzut prima dată roţile, Lucian le-a lipit, sub atenta supraveghere a lui Tudor. A făcut la fel şi a doua oară, apoi le-a prins cu şuruburi. În timp, a făcut la fel cu lăbuţa rămasă, cu nasul şi urechile câinelui. Până la urmă, a ajuns să fie mai mult şuruburi şi lipici decât lemn. Şi, totuşi, Tudor era mai încântat de el decât de alte jucării pentru mers.

Am citit pentru prima dată despre importanţa reparării jucăriilor în cartea lui Tim Seldin. Am recitit fragmentul împreună cu Lucian şi am înţeles ce avem de făcut. De la acel prim căţel, au fost multe alte jucării reparate. Când a fost posibil, Lucian şi-a adus uneltele şi materialele pe masa din bucătărie. Alteori, a lucrat singur sau însoţit la el în atelier. De fiecare dată, însă, le-a explicat copiilor ce a făcut sau a folosit. Am primit apoi şi eu toate explicaţiile necesare, din partea lui Tudor, mai ales.

Obişnuiţi-vă copilul să aibă grijă de jucăriile şi de lucrurile lui. În loc să-l pedepsiţi că strică un lucru sau să-i cumpăraţi, pur şi simplu, alt lucru în loc, mai bine acordaţi-vă timp să-i arătaţi cum se folosesc corect anumite obiecte. Când o jucărie, un joc sau altceva se strică, verificaţi dacă nu poate fi reparat, apoi faceţi din acest proces o lecţie în sine. Încurajaţi-vă copilul să vă ajute să reparaţi lucrurile şi învăţaţi-l cum să facă singur reparaţii simple. (Tim Seldin, Cum să creşti un copil extraordinar)

Acum, de câte ori se strică ceva, Tudor e primul care observă. De fiecare dată, îmi spune serios: „Când vine tata de la serviciu, repară el jucăria. Îl ajut şi eu.” În ultima vreme, lucrează mult împreună amândoi. Bineînţeles, când nu se mai poate remedia nicicum jucăria, le explicăm şi îi lăsăm să o arunce singuri la gunoi. Pentru noi, cea mai mare surpriză a fost în urmă cu câteva luni, când Tudor şi-a montat singur trotineta nou cumpărată. A fost nevoie, desigur, să îi strângă Lucian şuruburile la final, dar el şi-a dat singur seama cum să o asambleze. Cred că a învăţat cel mai mult despre cum să facă asta lucrând cu atâtea jucării reparate.

Dincolo de partea practică a acestei activităţi, relaţia care se creează între părinte şi copil este extrem de importantă. Noi am crescut mult alături de bunici, locuind aproape de ei. Îmi amintesc mereu cu drag de momentele în care lucram alături de bunicul meu, ajutându-l la legat cărţi sau alte mici reparaţii. Fiind paralizat pe partea stângă, dar extrem de activ, se bucura când primea o mână de ajutor din partea noastră. A construit cu fratele meu un coteţ pentru găini, au reparat uşi, scaune sau lămpi. Pe lângă mândria şi satisfacţia de a vedea ceva ieşit din propriile mâini, munca împărtăşită şi relaţia creată lucrând umăr la umăr sunt atât de preţioase!

Tatăl care îşi oferă iubirea, timpul şi răbdarea, lucrând împreună cu copilul, îl învaţă nu doar cum să facă lucrurile, ci oferă un model de comportament şi identitate. Astfel de modele stau la baza unei adaptări pozitive în societate. În orice situaţie a vieţii, acasă sau în afara ei, copilul va trebui întotdeauna să poată colabora cu alte ființe umane. Or, tocmai prin activităţile făcute alături de părinţi învaţă copiii despre bucuria colaborării, care înseamnă a lucra împreună pentru un scop comun. (Silvana Quattrocchi Montanaro, Understanding the Human Being)

(Photo by Heike Mintel on Unsplash)