Furie şi neputinţă

Astăzi, am străbătut o bună parte din oraş cu Tudor de mână, el plângând tare. Pe când ne întorceam acasă, la ora prânzului şi a somnului de amiază, Tudor a cerut să îl ia Lucian în cârcă. Pentru că Tereza era deja acolo, i-am spus că nu se poate acum, dar îl putem lua de mână. Aflat deja în criză de furie, nu mai era relevant să îi amintim că tocmai se dăduse jos din cârca tatălui său.

Cred că ni s-a mai întâmplat de doar câteva ori să aibă o astfel de reacţie pe stradă. De obicei, când avea vreo doi ani, crizele de furie izbucneau după ce intram în casă. Era uşor atunci să mă aşez pe jos, luându-l în braţe sau aşteptând calm lângă el, până se liniştea. Astăzi, însă, emoţiile şi oboseala nu au mai avut răbdare.

La început, am încercat să discutăm cât mai liniştit cu el, oferindu-i alternative. Am coborât la nivelul lui, l-am privit în ochii înlăcrimaţi şi l-am întrebat dacă vrea să meargă cu noi de mână. I-am repetat, de câteva ori, că poate fi luat în cârcă acasă, iar acum poate merge de mână. Când a imitat un copil mai mic, am început eu să mă simt iritată. Din fericire, exerciţiile anterioare m-au ajutat să-mi păstrez calmul, rămânând la nivelul lui.

După câteva minute de stat pe loc şi plâns, când Lucian a început să-şi piardă răbdarea, i-am spus să meargă mai departe cu Tereza, rămânând eu cu Tudor. Ca părinte, am învăţat să nu îmi pese de ce ar putea spune cei din jur, ci să mă ocup doar de copil. Mai mult, eram singuri pe stradă, deci nu am avut parte de comentarii sau priviri intruzive sau acuzatoare.

Când suntem copleşiţi de ruşine, ca părinte putem fi preocupaţi excesiv de opiniile celor din jurul nostru şi putem fi suprasaturaţi cu idei despre ce este permis şi ce nu. Când copiii se poartă urât în public, este posibil să ne concentrăm atenţia mai degrabă asupra reacţiilor avute de străini decât să încercăm să înţelegem ce semnificaţie are acel comportament pentru copilul nostru şi să îl îndrumăm în mod efectiv. (Daniel J. Siegel, Mary Hertzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

Când s-a liniştit puţin, m-a luat de mână şi am pornit în urma lui Lucian şi a Terezei. După ce tocmai apăsase butonul pentru schimbarea culorii semaforului, o cunoştinţă ne-a ajuns din urmă. I-a spus lui Tudor că în acest oraş nu se plânge, că nu e voie. I-am răspuns să îl lase să îşi spună oful, că nu e bine să îi învăţăm să îşi reprime sentimentele.

Ajunşi în curte, l-am ajutat să intre în casă luându-l în braţe şi amintindu-i că nu îl pot lăsa să mă lovească. După ce s-a liniştit, s-a aşezat zâmbind la masă şi apoi a mers la somn. Înainte de a adormi, l-am întrebat ce se întâmplase şi dacă aş putea proceda altfel data viitoare. Nu m-a mustrat, cerându-mi să nu mai fac prostii din astea, ci doar m-a îmbrăţişat. Totuşi, din nou, perfecţionista din mine nu poate trece prea uşor peste episodul acesta.

Am procedat bine? Aş fi putut face altfel, să îi fie mai uşor? De ce m-a enervat atât de tare imitarea altui copil? Trebuia să îmi eliberez cumva mâinile şi să îl aduc acasă în braţe? Am fi putut să o dăm pe Tereza jos şi să urce el din nou în cârcă? A fost bine că i-am spus lui Lucian să meargă înainte cu Tereza?

Autoreflecţia şi înţelegerea proceselor noastre lăuntrice ne îngăduie să alegem dintr-o gamă mai largă de răspunsuri la comportamentul copiilor noştri. Conştientizarea creează posibilitatea alegerii. Când suntem capabili să ne alegem răspunsurile nu suntem sub controlul reacţiilor noastre emoţionale care, adesea, nu se află în conectare directă cu copiii noştri: ele sunt reacţii exagerate declanşate mai mult de propria noastră stare emoţională decât de comunicarea emoţională pe care o iniţiem cu copiii noştri în prezent. (Daniel J. Siegel, Mary Hertzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

Ca părinţi, mai ales, suntem adesea puşi în situaţii inconfortabile. Am învăţat că orice comportament negativ al copilului este un strigăt de ajutor. Am învăţat că în momentele ca cel de mai sus, copilul are nevoie de noi calmi, stăpâni pe situaţie. Am învăţat că atunci când noi ne pierdem cumpătul sau suntem puşi în situaţii extreme, devenim modelele lor. Comportamentul nostru din clipele tensionate va fi exemplul la care se vor raporta ei.

Modelarea comportamentală recunoaşte că motivul pentru care copiii noştri au un comportament problematic nu e că sunt răi sau au nevoie să fie ameninţaţi cu pedeapsa, ci că sunt oameni buni, care se confruntă cu emoţii dificile pe care încă nu au învăţat să şi le exprime într-o manieră reţinută. […] Autoreglarea emoţională este întotdeauna obiectivul modelării comportamentale. (Dr. Shefali Tsabary, Părintele conştient)

Viaţa nu e perfectă. Noi nu suntem părinţi perfecţi. Copiii nu sunt perfecţi. Dar ei ne dau ocazia să facem mai bine. Cu fiecare interacţiune, dacă vrem, putem învăţa să acţionăm mai înţelept. De fiecare dată, putem face lucrurile mai bine. Ne putem opri tot mai devreme din a reacţiona necontrolat. Putem alege să ne schimbăm abordarea, atunci când vechiul nostru stil nu funcţionează. Putem renunţa la comportamentele învăţate în propria copilărie, care nu sunt întotdeauna cele mai bune. Avem alături cei mai buni profesori!

A fi un părinte conştient nu înseamnă „să faci totul bine” de fiecare dată, ci înseamnă a evolua împreună. Copiii sunt infinit de iertători şi nici nu sunt afectaţi iremediabil de situaţiile în care nu facem faţă. Din contră, învaţă să îşi accepte limitările văzând că noi ni le acceptăm pe ale noastre. (Dr. Shefali Tsabary, Părintele conştient)

(Photo by Caleb Woods on Unsplash)

2 thoughts on “Furie şi neputinţă

Lasă un răspuns