Săptămâna trecută am aflat de la Tudor că bunica mea îi dădea biscuiţi cu ciocolată, pe ascuns. Era secretul lor, aşa îl învăţase, iar dacă el ar fi spus părinţilor, ei s-ar fi supărat sau i-ar fi certat pe amândoi.

Una dintre regulile casei este că nu mâncăm dulciuri din comerţ decât foarte rar. Când avem poftă de dulce sau la sărbători sau aniversări, pregătim totul în casă.

O altă regulă a casei, poate chiar mai importantă decât prima, este că nu avem şi nu păstrăm secrete. Am hotărât asta de comun acord cu Lucian, pentru siguranţa copiilor, după ce am adunat informaţii din mai multe surse.

La nouăzeci de ani, pe bunica nu o mai putem convinge că secretele sunt nocive. Am discutat separat cu ea, Lucian şi cu mine, pentru a-i spune cât de necăjiţi suntem de cele întâmplate şi a încerca să-i explicăm de ce am stabilit cele două reguli în familia noastră.

Riscul de abuz sexual există pentru orice copil. Din păcate, atât adulţii, cât şi alţi copii pot să îi transforme în victime. În SUA, majoritatea agresorilor sexuali au doar paisprezece ani. Adesea, copiii care au fost supuşi abuzului vor repeta acele acţiuni cu copii mai mici decât ei. Una dintre regulile de aur în acest caz este tocmai învăţarea copilului de a nu avea secrete faţă de părinţi. Pe lângă folosirea denumirii corecte a părţilor corpului, a prevenirii copiilor cu privire la oamenii ciudaţi, care pot fi inclusiv membri ai familiei, păstrarea unei relaţii de comunicare deschisă cu aceştia este esenţială.

Bullying-ul înseamnă agresarea celor vulnerabili prin forţă, constrângeri sau ameninţări. Adesea, cei agresaţi tac, fie pentru că li se cere asta de către agresor, fie pentru că le e ruşine să povestească ce li se întâmplă. Desigur, a păstra secretul asupra unor astfel de acte nu este deloc de dorit. Dar dacă nu sunt învăţaţi de mici despre această regulă, unora dintre copii li s-ar putea părea ceva normal.

Ruşinea are nevoie de trei lucruri pentru a scăpa de sub control: de secret, de tăcere şi de judecata critică. (Dr. Brené Brown, Darurile imperfecţiunii)

Niciun membru al familiei noastre nu ar putea concura la categoria pană. Iar obezitatea este o problemă tot mai serioasă în zilele noastre. De când am început autodiversificarea cu copiii, ne-am schimbat şi noi foarte mult stilul de a mânca. În plus, pentru că nu am vrut să avem dublă măsură, se întâmplă destul de rar să cumpărăm sau să mâncăm ceea ce Lucian şi cu mine numim „marfă de contrabandă”.

Reglarea emoţiilor joacă un rol important în lupta împotriva obezităţii. Asocierea acelor biscuiţi cu ciocolată cu mâncatul pe ascuns mă îngrozeşte, de-a dreptul. Una dintre greşelile educaţiei alimentare pe care noi am primit-o a fost etichetarea anumitor mâncăruri drept „bune” sau „rele”.

Bineînţeles, mai ales atunci când suntem copleşiţi de emoţii, vom avea tendinţa de a face exces de ceea ce e „rău”, în încercarea de a ne simţi mai bine. Dar eliberarea va fi de scurtă durată şi, cel mai adesea, va fi urmată de o perioadă de învinovăţire. Şi intrăm astfel într-o spirală din care e destul de greu de ieşit.

Din fericire, când Tudor ne-a spus despre biscuiţi, am avut prezenţa de spirit de a rămâne calmi. L-am încurajat să ne spună întotdeauna dacă cineva îi mai cere să păstreze secretul asupra oricăror fapte sau evenimente. I-am arătat că nu ne supărăm şi nici nu îl certăm, cu atât mai mult cu cât nu suntem de acord cu aceste metode.

I-am spus că oricând are poftă de a mânca ceva, să ne spună şi vom face în casă, ori vom căuta să cumpărăm de undeva. I-am vorbit şi despre alternativele mai sănătoase, care sunt la fel de gustoase.

I-am explicat inclusiv că acum putem înţelege că iritaţia care-i apăruse pe corp a fost probabil provocată de cacaua din biscuiţi. I-am reamintit asta şi la câteva zile după aceea, când îi dispăruseră mâncărimile şi bubiţele de pe piele.

După câteva zile, am înţeles şi noi că, poate, acest incident ne-a ajutat. Ne-a invitat să discutăm mai des şi mai profund despre secrete şi siguranţă. I-am reamintit lui Tudor şi am început să îi spun şi Terezei că pot discuta orice şi oricând cu Lucian sau cu mine. Am inventat propriii biscuiţi-sandwich, pe care copiii i-au pregătit cu mama mea, transformând astfel totul într-un exerciţiu de viaţă practică.

Relaţia lui Tudor cu străbunica este una specială. Deşi ne pune adesea la încercare pe noi, părinţii, acum o văd şi ca un test pentru când copiii cresc. De când am aflat despre secretul lor am încercat să nu îl mai lăsăm pe Tudor singur la ea. Totuşi, îmi dau seama că acest lucru nu va fi posibil pe termen lung. În plus, scopul nostru este să pregătim copiii pentru a se descurca chiar şi în absenţa noastră.

Probabil vor mai fi ocazii în care li se va cere copiilor să păstreze secretul. Tocmai de aceea, e important să îi învăţăm cum să reacţioneze, nu să încercăm să îi ferim de viaţă. „În familia noastră nu păstrăm secrete” este un răspuns bun, pentru început. Vom insista asupra lui în perioada următoare, învăţându-i pe copii să-l folosească de câte ori va fi nevoie. Pe lângă asta, educaţia alimentară corectă continuă să fie o constantă a preocupărilor noastre, indiferent şi independent de obiceiurile celor din jur.

(Photo by Shuto Araki on Unsplash)