Din toată perioada trăită ca părinte, cel mai fascinant mi se pare felul în care copiii m-au ajutat să cresc. Am învăţat despre mine în aceşti aproape patru ani şi jumătate mai mult decât în cele aproape patru decade de viaţă. Mi-am regăsit vitalitatea pe care nici nu îmi dădusem seama că o pierdusem înainte de naşterea lor. Am descoperit o pasiune pentru studiu pe care o abandonasem pe parcurs. Am învăţat să fac pace cu trecutul şi să fiu mai blândă cu copilul meu interior. Şi simt că sunt abia la început de drum!
La fel ca mulţi din generaţia mea, am auzit adesea spunându-mi-se să nu mai plâng, să nu mă mai smiorcăi, să nu mai miorlăi din orice. Plânsul era mai mult motiv de enervare a celor din jur, decât de descărcare a propriilor emoţii.
Când copiii au început să plângă, disconfortul pe care l-am simţit a fost profund. Ca bebeluşi, era destul de uşor să îi consolez, luându-i în braţe, alăptându-i, schimbându-i, cântându-le uşor. Dar pe măsură ce a trecut timpul şi au apărut crizele de furie, a fost nevoie să cresc în rând cu ei.
Creierul emoţional nu face diferenţa între trecut şi prezent, între atunci şi acum, între copilul din faţa ta şi părintele de odinioară – pentru el, ambele comportamente sunt un semnal de ameninţare şi pericol, iar reacţia este aceeaşi: de încărcare automată a armelor psihologice, lucru necesar pentru supravieţuire. (Gáspár György, Copilul invizibil)
Copiii sunt foarte ataşaţi de Lucian. Tudor a învăţat când e ora patru, privind ceasul în aşteptarea întoarcerii tatălui său de la serviciu. O legătură puternică, poate şi pentru că el i-a fost alături când era bolnav tare şi eu eram internată cu Tereza în spital. Iar delegaţiile lui sunt prilej de nelinişte crescută, mai ales pentru Tudor.
Sugerându-ni-se des în copilărie că plânsul e rău, statul alături de un copil în lacrimi e o corvoadă. Ca adulţi, avem tendinţa să îi distragem atenţia, să îl apostrofăm sau să încercăm orice, doar să se liniştească. Resimţim un disconfort atât de profund, încât întreg corpul ne intră în suferinţă.
Mi-a venit uneori să plâng în rând cu ei, să ridic tonul, să plec cât mai departe posibil, să îi fac să râdă, să le fac pe plac în orice chip, doar să se liniştească. Îmi simt stomacul înnodat, pumnii încleştaţi, umerii tensionaţi. Şi e atât de greu să fii calm şi să te conectezi cu copilul în acele momente!
Astăzi, la ora somnului de prânz, Tudor, vizibil tensionat şi obosit, a cerut să iasă din nou afară. Şi a fost nemulţumit când i-am propus să ieşim cu toţii după ce ne odihnim. Când i-am spus că nu îl pot lăsa să dărâme uscătorul de rufe, plânsul a urmat imediat. Eram deja aşezată pe jos, la nivelul lui, pregătită să-l iau în braţe, când voia. După minute bune, i-am cedat locul lui Lucian, pentru a merge cu Tereza la somn.
Cauza comportamentului urât al unui copil este o emoţie care nu a putut fi exprimată. (Shefali Tsabary, Părintele conştient)
În astfel de momente, când copilul are nevoie să descarce multe emoţii, e suficient să stăm liniştiţi lângă ei. Din când în când, le putem vorbi uşor, spunându-le că sunt în siguranţă, că îi putem lua în braţe când sunt pregătiţi. Şi, atunci când ne simţim copleşiţi de disconfort, putem respira profund, păstrându-ne calmul.
Dacă în interior ne-am simţi furioşi, dar am încerca să părem calmi, mesajele contradictorii transmise astfel de noi i-ar îngrijora şi mai tare pe copii. Disonanţa dintre mesajele transmise non-verbal şi atitudinea sau vocea aparent calme le-ar da un sentiment puternic de nesiguranţă.
Lucian a reuşit să se conecteze azi cu Tudor, rupând în rând cu el din şerveţelele puse alături pentru suflat nasul. Plânsul a încetat aproape instantaneu după aceea, fiind înlocuit de îmbrăţişări, zâmbete şi chicoteli.
Când copiilor noştri li se permite să îşi simtă sentimentele, sunt capabili să le elibereze uimitor de repede. […] Când copiii noştri trăiesc durerea în forma sa cea mai pură, fără a o alimenta cu opoziţie sau a o colora cu o reacţie, durerea se transformă în înţelepciune şi perspectivă. (Shefali Tsabary, Părintele conştient)
Preluând ideea din cartea Copiii lumii, i-am învăţat pe Tudor şi Tereza că emoţiile sunt ca norii de pe cer. Ele vin şi trec, aducând uneori furtuni, alteori vreme senină. Deşi le repetăm asta des, rămân eu însămi uimită de uşurinţa cu care ei trec de la o stare la alta. Atunci când îi lăsăm să îşi descarce bagajul emoţional, soarele apare în ochii lor aproape în acelaşi timp.
Emoţiile vin şi trec, la fel ca vremea de afară. Uneori ne simţim curioşi, caraghioşi sau speriaţi. (Tessa Strickland, Kate DePalma, Copiii lumii)
Înainte de Crăciun, când aveam mare nevoie de ea, am citit o carte despre anxietate. Acolo era explicat rolul expunerii pentru obţinerea unui răspuns cât mai adecvat în faţa stimulilor de stres. Când ne e foarte frică de ceva, amigdala din creier ne face să răspundem printr-o reacţie de luptă sau retragere. Reacţia instinctivă nu o putem controla, dar o putem reantrena sau diminua. Tocmai de aceea, e important să ne expunem cât mai des stimulilor, pentru a o reduce, în timp. Îi transmitem astfel amigdalei că situaţia respectivă nu e una de pericol iminent.
Disconfortul resimţit când auzim plânsul copilului poate fi uşurat printr-o astfel de expunere. Când reuşim să stăm calmi în faţa furtunii emoţiilor, ne reînvăţăm creierul că plânsul e ceva normal. Toate emoţiile sunt permise, orice vârstă am avea. Acceptându-le deschis, fără reţineri, reuşim să creştem, împreună cu copilul nostru interior, alături de cei care ne-au devenit maeştri, din clipa în care s-au născut.
[…] în loc să te simţi vinovat pentru sentimentele care se nasc pe măsură ce avansezi pe drumul creşterii unui copil, ţi se cere să îmbrăţişezi nebuniile parentajului, să beneficiezi de pe urma modului în care te deschide un copil – sau, mai bine spus, te rupe, îţi sfâşie vechea identitate şi o înlocuieşte cu propria-ţi expansiune. (Shefali Tsabary, Părintele conştient)
(Photo by Marcos Paulo Prado on Unsplash)
Lasă un răspuns