Zilele trecute, pe când lucra cu un set de carduri Montessori, Tudor s-a uitat îndelung la imaginile cu animale. După câteva clipe, m-a întrebat: „De ce păsările n-au urechi?”. După ce mi-am revenit din uimire, i-am spus că e o întrebare foarte interesantă, dar nu ştiu să îi răspund.

I-am explicat doar că ar putea avea legătură cu zborul şi aerodinamicitatea şi că păsările au auz, cu siguranţă. I-am spus că putem căuta răspunsul detaliat într-o carte sau o putem întreba pe una dintre cele două profesoare de biologie cu care ne întâlnim mereu în oraş.

Seara, pe când Tereza îi arăta lui Lucian animalele sălbatice cu care a lucrat peste zi, Tudor a luat zebra în mână şi ne-a întrebat de ce are dungi. Din nou, o întrebare la care noi nu am avut pe loc un răspuns. Am luat cartea despre mamifere şi am citit amândoi despre zebre. Am aflat că sunt rude cu caii şi fiecare zebră are un model unic de dungi. Din păcate, nu am aflat şi de ce le au. Din nou, i-am spus că putem afla răspunsul căutând mai departe sau întrebând pe cineva care se pricepe. Desigur, uneori apelăm şi la internet, dar nu vreau ca aceasta să devină singura lor sursă de informare.

În minunata carte Cum să le vorbim copiilor am citit că susţinerea autonomiei copiilor se face inclusiv prin încurajarea lor de a căuta informaţii în afara casei. Pe măsură ce cresc, întrebările copiilor vor fi tot mai complexe, depăşindu-ne cunoştinţele. Când îi îndemnăm să apeleze la specialişti sau să afle răspunsurile din alte surse, le susţinem independenţa. Reuşim astfel chiar să le creştem stima de sine, îi învăţăm să socializeze şi să îşi deschidă orizonturile.

Un mod de a reduce sentimentele copilului de dependenţă faţă de familie este acela de a-i arăta că, în afara familiei, există o comunitate mai mare cu resurse valoroase care aşteaptă să fie folosite. Lumea nu este un loc străin. Există ajutor atunci când aveţi nevoie. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

De curând, l-am ascultat pe dr. Stuart Shanker vorbind despre refuzul preadolescenţilor şi adolescenţilor de a primi sfaturi de la părinţi. Mai ales în această perioadă, informarea din alte surse devine, aşadar, o necesitate. Studiile au demonstrat că atunci când adolescenţii au citit informaţii despre cum sunt manipulaţi spre dependenţă, au reuşit în procent mai mare să renunţe la fumat, de pildă.

Pe lângă beneficiul evident pentru copil, acest principiu îl degrevează pe părinte de a fi mereu „atotcunoscătorul”. […] Într-un anumit fel, toate aceste surse exterioare au mai multă greutate decât tone de discuţii cu mama sau cu tata. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

„De ce păsările n-au urechi?” nu e prima întrebare la care nu am răspuns. Am mai folosit şi cu alte ocazii această metodă de aflare a unor informaţii suplimentare. Când am văzut în mod repetat o maşinărie care lucra ceva la calea ferată, nu am ştiut cum se numeşte. L-am încurajat pe Tudor să îl întrebe pe unul dintre vecinii noştri, cu care stă adesea de poveşti, întrucât el lucrase în domeniu. Iar domnul a fost chiar fericit să îi explice despre acel Plasser şi lucrările de mentenanţă pe care le efectuează!

Părinţii nu sunt şi nici nu e recomandat să apară ca fiind perfecţi în faţa copiilor. Recunoaşterea propriilor limitări, inclusiv când vine vorba despre cunoştinţe, este un mod de a ne menţine sănătoasă relaţia cu copiii.

[…] atunci când oamenii sunt plasaţi în poziţii de dependenţă, pe lângă un oarecare sentiment de recunoştinţă, îndeobşte simt neajutorare, inutilitate, resentiment, frustrare şi furie. (Adele Faber, Elaine Mazlish, Cum să le vorbim copiilor)

(Photo by Sid Balachandran on Unsplash)