Stephen Hawking – Oameni mici, visuri mari

Ar fi putut să renunţe la studii. Ar fi putut să lase boala să-l învingă. Ar fi putut, dar nu a făcut-o. Stephen Hawking a ales, în schimb, să privească în sus, spre stele, în loc să lase paralizia să-i cuprindă gândurile. Noua carte pentru copii din seria Oameni mici, visuri mari, este una dintre preferatele mele.

Această versiune a cărţii este scrisă pentru cei foarte mici, în cuvinte simple şi puţine. Varianta mai elaborată este potrivită pentru preşcolari, poate chiar pentru cei din clasele primare care învaţă să citească în limba engleză.

Lecţia acestei cărţi are o însemnătate aparte pentru mine. Cred că felul în care noi, ca societate, ne raportăm la persoanele cu deficienţe este atât de arhaic! Începând de la aproape ubicua lipsă a şanselor de transport, dezvoltare şi a respectului pentru calitatea vieţii şi până la raportarea faţă de acestea, mai avem încă atâtea de rezolvat!

În societatea noastră, cred că un om ca Stephen Hawking ar fi avut puţine şanse de reuşită. Suntem învăţaţi să discriminăm atât de uşor tot ceea ce e diferit de standardul cu care ne-am obişnuit! De aceea, o carte precum aceasta poate sădi măcar o sămânţă de îndoială în mintea celor mici şi a părinţilor care o citesc. Mesajul cheie al cărţii, spus chiar în cuvintele lui Stephen Hawking, este atât de puternic!

Oricât de dificilă ar putea părea viaţa, există întotdeauna ceva la care poţi reuşi. (Maria Isabel Sánchez Vegara, Stephen Hawking)

În timp ce lucram în Germania, am participat ca moderator la o tabără de integrare pentru copii cu şi fără deficienţe. Era un proiect anual al organizaţiei pentru care lucram, prin care vreo douăzeci şi cinci de copii de peste opt ani erau invitaţi în diverse locuri din ţară. În anul în care am participat eu, am fost cu toţii la Marea Nordului, într-o călătorie cu autobuzul de aproximativ şase ore.

Ceea ce m-a uimit în mod special a fost spaţiul oferit copiilor pentru a se descurca singuri. Cu excepţia băieţelului tetraplegic, care nu locuia cu noi, ci era adus de părinţii adoptivi la activităţi, copiii erau neînsoţiţi de părinţi. Când aveau nevoie de ajutor, apelau, desigur, la unul dintre cei cinci moderatori sau la alţi copii din grup. Deşi monitorizaţi discret, nu erau copleşiţi cu atenţia responsabililor. Era un mod indirect de a le transmite că sunt consideraţi capabili să se dezvolte. În fond, ceea ce pentru mine era motiv de milă, pentru ei era normalitatea în care trăiau.

La fel ca alte cărţi din serie, şi aceasta îi învaţă pe copii că atunci când te dedici pasiunii, reuşeşti. Stephen nu era bun la toate materiile, dar era pasionat de ştiinţă. Iar studiul lui asupra găurilor negre a schimbat percepţia generală cu privire la univers. Pentru că, oricât de dificilă i-a fost viaţa, a făcut cu pasiune ceea ce s-a priceput cel mai bine!

One thought on “Stephen Hawking – Oameni mici, visuri mari

Lasă un răspuns