Nefiind deloc de acord cu pedepsele şi recompensele, ne-am găsit uneori dezorientaţi despre cum să setăm limite cu copiii. De aceea, de câte ori găseam informaţii despre acest proces, le citeam cu asiduitate. Ca în multe alte situaţii, învăţăturile primite de la dr. Laura Markham stau la loc de cinste. Am adăugat însă idei găsite la alţi specialişti, pe toate trecându-le şi prin filtrul experienţelor din copilăria mea.

În primul rând, raportarea adultului la disciplină are nevoie de o reinterpretare serioasă. Disciplinarea nu înseamnă pedepsirea copilului, ci ocazia de a-l ajuta să îşi construiască noi abilităţi. De curând, l-am ascultat pe Gabor Maté, minunatul specialist în dezvoltarea copilului şi traume, spunând că a disciplina înseamnă de fapt a-ţi face discipol din copil. El va vrea astfel să te urmeze de bunăvoie, cu încredere şi admiraţie.

La rândul ei, Maria Montessori avea o abordare asemănătoare, dedicând lungi pagini subiectului disciplinei. Dezvoltarea voinţei copilului se face de la început, cu paşi mici şi blânzi. Copilul are nevoie de libertate pentru a-şi dezvolta voinţa şi autocontrolul. Secretul, însă, constă în echilibrul de care e nevoie în acordarea ei. A oferi prea multă libertate unui copil încă nepregătit este o piedică în calea dezvoltării.

Răspunsul se află în obţinerea disciplinei prin asigurarea libertăţii. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Unul dintre sfaturile des întâlnite în mediile Montessori este ca, atunci când începi să îi spui prea des copilului un lucru, să faci un pas în spate şi să observi. Să reevaluezi mediul, să vezi dacă e vreo abilitate pe care copilul încearcă să o stăpânească sau pe care să îl înveţi. Să vezi dacă nu cumva prea desele întreruperi pe care le faci, pentru atenţionări, au devenit o piedică pentru învăţare. Şi, desigur, să îţi resetezi aşteptările.

Prin urmare, trebuie întâi să ştim dacă ascultarea cerută copilului este posibilă practic la nivelul de dezvoltare la care se află. Înainte de a împlini trei ani el nu poate asculta decât dacă ordinul corespunde cu unul dintre impulsurile sale vitale. Asta deoarece el încă nu s-a format pe sine. (Maria Montessori, Mintea absorbantă)

Făcând o paralelă cu The Yes Brain, aş spune că această reevaluare este diferenţa între creierul reactiv şi cel receptiv. Copilul căruia i se atrage mereu atenţia că nu face ceva bine este obişnuit să reacţioneze. Creierul său nu se mai dezvoltă optim, cum ar face-o într-un mediu pregătit pentru învăţare. Scopul oricărei interacţiuni cu copilul ar trebui să fie tocmai susţinerea dezvoltării creierului receptiv.

Teoria autodeterminării afirmă că omul se naşte cu trei nevoi fundamentale, păstrate pe parcursul întregii vieţi. Acestea sunt nevoia de conectare, de competenţă şi de control. Din păcate, în copilăria noastră, cel puţin una dintre aceste nevoi ne-a fost adeseori neîndeplinită.

Mi-e uşor să regăsesc adresările obişnuite către copiii mici ascultând discuţiile bunicilor cu nepoţii. „Stai să te ajut, eşti prea mic să faci asta!”, „M-am supărat, nu mai vorbesc cu tine!”, „Trebuie să asculţi de cei mai mari!”. Lista adresărilor de acest fel ar putea continua la nesfârşit. În fiecare dintre ele, cel puţin una dintre nevoile de mai sus rămâne neacoperită. În plus, comportamentul acesta devine un model pe care copiii, la rândul lor, îl vor replica de îndată ce vor putea. Vor face asta fie cu fraţii mai mici, fie cu jucăriile pe care le animează, fie cu copiii pe care îi vor avea.

Trăirile acestea înăbuşite de prea multă obedienţă vor ieşi la suprafaţă într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu. Respectul pe care Maria Montessori cerea să îl avem faţă de copil lipseşte, practic, din toate aceste limite şi adresări. Le cerem copiilor să ne acorde un respect pe care noi nu li-l acordăm. Îi privăm, aşadar, de modelul care i-ar putea învăţa exact acest lucru.

Am scris toate acestea pentru că orice discuţie despre limite cred că ar trebui să aibă loc doar după profunda înţelegere a celor de mai sus. Când îi tratăm pe copii cu respect, conştienţi fiind de nevoile primare pe care cu toţii le avem, putem stabili eficient limite.

„Tu nu auzi ce îţi spun?” este o frază cu răspuns implicit, pentru mine. Dacă ar auzi şi ar putea, dacă s-ar simţi conectat cu noi, copilul ar face. Pentru că fiecare copil se naşte cu dorinţa de a-şi mulţumi părinţii. Jesper Juul spunea chiar că ei sunt atât de cooperanţi încât trec peste propria integritate, doar de dragul nostru. Copilul abuzat care continuă să îşi iubească părinţii este un astfel de exemplu. Desigur, urmările nu vor înceta să apară, dar cooperarea din anii copilăriei mici este de netăgăduit.

În locul acestei adresări atât de dure, am putea, de exemplu, să ne apropiem de copil şi să îi arătăm ce să facă. Sau l-am putea redirecţiona spre o activitate care să-i ofere ocazia de a face aceleaşi mişcări. „Dacă vrei să arunci, poţi ieşi cu mingea afară. Cu mingea aruncăm doar afară.” Pentru că cei mici sunt mereu dornici să îşi perfecţioneze mişcările, noi am stabilit, de exemplu, că pot arunca mingea la ei în cameră. Nu sunt obiecte care s-ar putea sparge şi îi putem redirecţiona de fiecare dată încolo.

Din experienţa mea, aşteptăm prea mult timp înainte de a reacţiona. Iar atunci suntem deja atât de nervoşi, deranjaţi de lipsa de atenţie, încât reacţionăm prea dur. Orice limită trebuie anunţată din timp şi repetată cu blândeţe. Dacă ne aşteptăm să o comunicăm o singură dată, iar copilul să o urmeze, avem aşteptări nerealiste. Doar repetiţia blândă fixează limite pe termen lung.

O limită prea des încălcată fie nu a fost încă însuşită, fie trebuie reevaluată. Copiii nu o încalcă pentru a ne face nouă în ciudă, ci pentru că nu au interiorizat-o încă sau nu ştiu cum altfel să răspundă cerinţei naturale de dezvoltare a anumitor abilităţi. Adică fie nu a interiorizat încă mesajul că mingea se aruncă doar afară, fie natura îi cere să facă mişcare sau să îşi perfecţioneze abilitatea de a arunca, şi nu găseşte în mediul său altă modalitate.

Iar când copilul se uită în ochii noştri şi face ceva ce nu ar trebui, atunci e vorba de sfidare. Aceasta e însă doar semn de ruptură a relaţiei cu adultul, adică o nevoie de conectare neîndeplinită. Problemele de conectare nu se rezolvă prin limite şi pedepse, ci doar prin reconectare.

Avem destul de puţine reguli în casă, care ţin mai ales de siguranţă. Atunci când copiii încearcă să încalce una dintre aceste reguli, reacţia noastră e promptă. Chiar dacă plâng şi se zbat, suntem alături de ei, dar păstrăm limita fermă. Ne e greu să îi ascultăm pentru că noi, la rândul nostru, nu am fost lăsaţi să plângem. Dar dacă reuşim să ne maturizăm emoţional suficient, vom vedea aceste momente drept un dialog. Adesea, el se poartă între părinte şi copil fără cuvinte.

Dacă reacţionăm de fiecare dată cu blândeţe, reamintind limita şi oprindu-i din a o mai încălca, copiii o deprind relativ repede. Copiii sunt dezorientaţi de limite care nu sunt păstrate în mod consecvent. Dacă ne e teamă de cum ar reacţiona şi îi lăsăm să facă cum vor, le transmitem mesajul că nu ne pasă de ei, ignorându-le nevoia de conectare.

Din experienţa mea, atunci când sunt odihnită îmi e foarte uşor să mă conectez cu copiii. Când ne împlinim propriile nevoi emoţionale, reuşim să fim părinţii suficient de buni de care copiii noştri au nevoie. Altfel, riscăm să le răspundem cu propria criză de furie, ceea ce nu e decât un semn al insuficientei noastre dezvoltări emoţionale. Or, limitele eficiente pe termen lung se setează întotdeauna doar cu blândeţe.

Nu vă ataşaţi de propria furie. Odată ce aţi ascultat-o şi aţi făcut schimbările necesare, renunţaţi la ea. Dacă nu funcţionează, amintiţi-vă că furia este întotdeauna o reacţie de apărare. Ne fereşte de sentimentul că suntem vulnerabili. Pentru a risipi furia, analizaţi rana sau teama din spatele ei. Dacă vă sperie crizele de furie ale fiicei voastre sau dacă sunteţi supăraţi pentru că fiul vostru a lovit-o pe surioara lui, deoarece aţi fost cândva o surioară lovită, reflectaţi la acele sentimente şi vindecaţi-le. Odată ce veţi fi dispuşi să simţiţi emoţiile care o provoacă, nu veţi mai avea nevoie să vă apăraţi cu ajutorul furiei, iar aceasta se va risipi. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

(Photo by Jordan Whitt on Unsplash)