Tata

În urmă cu şapte ani, ziua de întâi martie a devenit, pentru mine, despre tata. În seara aceea am primit un telefon de la un prieten de-al lui, spunându-ne că a făcut infarct. Când am ajuns cu fratele meu la cofetăria unde se întâmplase totul, medicul se oprise din încercarea de a-l resuscita. Condusesem tot drumul între cele două oraşe ale noastre rugându-mă să fie bine. A fost, în schimb, scurt.

Una dintre primele mele amintiri cu tata e dintr-o iarnă, pe când aveam doar câţiva ani. Mă luase dimineaţa direct din pat şi mă aruncase pe geam în zăpada de pe terasa apartamentului unde locuiam. Nu ştiu dacă mai mult am râs sau am îngheţat atunci, dar îmi amintesc cu bucurie momentul.

Tata era o enciclopedie ambulantă. Pasionat mai ales de istorie şi geografie, avea mereu câteva cărţi alături. Pasiunea părinţilor mei pentru citit e unul dintre motivele pentru care rareori plec de acasă fără a avea Kindle-ul în poşetă sau câteva cărţi pe noptieră. Dintre popoare, tata îi aprecia pe chinezi. Îi găsea compleţi, plini de calităţi şi defecte, la fel ca românii. Aşa cum era şi el.

Tata era un extrovertit, o înclinaţie pe care nu am moştenit-o, şi pe care o admir la fratele meu. Când eram mică, plimbările cu el pe stradă erau uneori plictisitoare. Se oprea din zece în zece paşi, pentru a saluta sau a povesti cu vreo cunoştinţă. Când am mai crescut şi mergeam la el în vacanţe, mă prezenta cu mândrie. „Sunt cu fetiţa mea cea mică” devenea chiar hilar când interlocutorul făcea ochii mari, văzând o tânără de peste douăzeci de ani.

Când mă gândesc la tata, îmi vine mereu în minte şi bunica. Îşi adora mama, vizitând-o mereu, încărcat cu bunătăţi. Şi deşi ea îl apostrofa că e cât Mátyás Király, facând referire la statuia lui Matei Corvin din Cluj, după câteva minute se perpelea în jurul lui, întrebându-l ce să îi mai dea de mâncare.

Aproape până la sfârşit, bunica avea grădina bogată şi curtea plină de orătănii. Gustul tocăniţei de pui cu care ne aştepta sâmbăta şi al apei reci din fântână au rămas închise în curtea ei. Mereu dornică să înveţe, îl aştepta pe tata cu lista de cuvinte negăsite în dicţionar. Majoritatea erau neologisme, citite în ziare sau auzite la radio şi televizor, pe care nu le înţelesese. Unele cuvinte le învăţam atunci în rând cu ea, când tata ne explica despre acciză sau franşiză.

În vacanţe, călătoream mult cu tata. Mă lua cu el la furnizorii de la care se aproviziona, drumul fiind prilej de îndelungi discuţii. Într-o delegaţie până la Bucureşti mi-a dat ca sarcină să notez într-un caiet toate judeţele regăsite în numerele maşinilor de pe drum. O activitate pe care abia aştept să o facem cu copiii, când vor mai creşte! Nu ezit nici acum, după atât de mulţi ani, în descifrarea prescurtării pentru numele fiecărui judeţ.

Am avut părinţi înţelepţi. Chiar divorţaţi fiind, sărbătorile însemnau masa în familie şi aniversări petrecute împreună. Tata a fost prezent la toate evenimentele majore din viaţa noastră. Așa am învățat ce important e să creăm amintiri!

Ultima lui aniversare, la şaptezeci de ani, a sărbătorit-o la restaurant. Am fost acolo cu mama şi Lucian, alături de fraţii mei şi familiile lor. Am petrecut câteva ore minunate lângă oamenii dragi din viaţa lui. Şi am fost suficient de inspiraţi cât să facem o fotografie de familie pe care o ador. De atunci, am învăţat că amintirile sunt mai preţioase decât cadourile materiale.

Tata iubea trandafirii galbeni. Și florile, în general. Îi plăcea muzica și repeta adesea vorbele bunicii, ascultându-l pe Tchaikovski: „Să mai mori? Să moară dracul!”. Iubea viața, cărțile, mâncarea, munca și oamenii. Și își iubea copiii.

Tata scria zilnic într-un caiet, un registru de cumpărături, de convorbiri și informații sau citate interesante aflate peste zi.

Acum șapte ani, citea din cartea scrisă de un prieten. Dimineața scrisese în caiet, alături de „Vineri, 1 martie 2013”, câteva versuri care îi plăcuseră. Le-am citit seara, când am ajuns acasă la el, după ce îl preluaseră cei de la capelă. Avusese o dimineață plină, cu clienți, o după-masă plăcută, în care și-a depănat viața, povestind cu doi prieteni dragi. Și a încheiat-o la cofetărie, delectându-se cu un ecler.

Copiii nu au nevoie de părinţi perfecţi. Ajunge să fim doar suficient de buni. Astăzi, mi-e tare dor de tata, de părintele suficient de bun, așa cum a fost el pentru mine.

Vineri, 1 martie 2013

„Păsărică din hinteu,

Rămâneți cu Dumnezeu,

Păsărică cu cunună,

Rămâneți cu voie bună!”

(Photo by Tiffany Chan on Unsplash)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *