Primăvara avem foarte multe lalele roşii în curte. În ultimii ani, însă, printre ele a apărut şi o lalea galbenă, pe care o admir de fiecare dată. I-am pus de la început un nume: îndrăzneşte să fii diferită!

Copiilor le place să rupă din când în când flori, pe care le aduc în casă şi le pun în vază. Nu i-am oprit niciodată din a face asta, doar i-am învăţat cum să le rupă corect. Pe când se jucau afară într-o dimineaţă, iar eu citeam alături de ei, Tudor a venit fericit să îmi ofere o lalea galbenă. Când am văzut că era vorba de acea floare, m-am necăjit. L-am mustrat pentru că a rupt-o, fiind singura din toată curtea, i-am spus că trebuia să o lase acolo, să nu mai rupă florile, că se va ofili.

Şi apoi, m-am oprit dintr-odată, dându-mi seama că deja se depărtase de mine, făcând tot câte un pas în spate. Am închis ochii, am respirat adânc. Mi-am dat seama că îl rănisem. Am dus floarea la nas. Am mirosit-o cu ochii închişi. Lalele nu au un miros deosebit, dar parcă aceasta era diferită. M-am uitat la ea, ţinând-o în sus, în soare.

L-am chemat pe Tudor să vină să o vadă şi el de aproape. Când s-a apropiat, am mirosit-o împreună. L-am strâns în braţe şi i-am mulţumit. L-am întrebat cum de alesese tocmai floarea aceasta. „Ţi-am dat-o pentru că era cea mai frumoasă.” I-am confirmat şi i-am spus că o să o punem împreună în vază. Şi i-am spus că am greşit şi că nu trebuia să îi vorbesc aşa. Că am făcut asta din cauza unor aşteptări greşite ale mele, nu din cauza lui. „Creşte alta în locul ei!”, mi-a răspuns el.

Da, flori vor mai creşte. Dar sentimentele de iubire necondiţionată, de acceptare fără echivoc, de sprijin permanent? Crescute în anii copilăriei, aceste flori ale sufletului rămân proaspete întreaga viaţă. Smulse prea devreme, însă, ele sunt atât de greu de replantat!

Copilăria înseamnă siguranţă psihologică şi confort fizic. Copilul învaţă primele vocale ale limbajului său spiritual şi înscrie prima amprentă a semnăturii sale spirituale. (Dr. Shefali Tsabary, Părintele conştient)

De la dr. Laura Markham am învăţat ca atunci când mă simt provocată să mă opresc, să renunţ la propria-mi agendă şi să respir profund de câteva ori. Opreşte-te, renunţă şi respiră! este regula valabilă pentru orice interacţiune cu copilul în care simţim că ne-am pierdut controlul.

De fapt, de câte ori ne simţim provocaţi, înseamnă că ne-am întors în trecut, nu mai trăim în prezent. Fiecare provocare e cauzată de o experienţă trecută, de cele mai multe ori de o întâmplare din copilărie. Copiii, prin felul în care ne solicită şi ne provoacă, devin astfel cei mai buni profesori ai noştri. De aceea parentajul nu este despre copii, ci e despre părinţi. Când vom avea maturitatea de a ne analiza reacţiile, de a recunoaşte şi studia provocările, vom reuşi să ne creştem pe noi înşine.

O caracteristică fascinantă a memoriei implicite este că, în clipa când o asemenea amintire este recuperată, individul nu are senzaţia că îşi „aminteşte” ceva, el nefiind conştient că această experienţă lăuntrică este provocată de ceva din trecut. Astfel, emoţii, comportamente, senzaţii corporale, interpretări date unor percepţii şi predispoziţii ale modelelor mentale inconştiente pot influenţa experienţa noastră din prezent (atât din punctul de vedere al percepţiei, cât şi al comportamentului), fără ca noi să realizăm că suntem structuraţi de trecut. (Dr. Daniel Siegel, Dr. Mary Hartzell, Parentaj sensibil şi inteligent)

Când Tudor avea doi ani şi jumătate şi a avut nevoie de analize, asistentele ne spuneau să stăm liniştiţi, că e mic şi nu va mai ţine minte. Din păcate, ele ignorau memoria implicită, care e prezentă încă de la naştere. Uneori, după câte un eveniment traumatizant, copiii pot reacţiona cu întârziere. Când îşi vor lovi sora sau vor uda noaptea patul, ne va fi apoi greu să facem legătura cu ceea ce s-a întâmplat cu săptămâni sau luni în urmă.

Rămase neprocesate, emoţiile acestea vor izbucni şi mai târziu în viaţă, de câte ori ne vom afla într-o situaţie care ne va reactiva acele trăiri. Repetarea unor evenimente similare ne va afecta nu doar spiritul şi mintea, ci şi trupul.

Desigur, o simplă reacţie la o lalea galbenă ruptă nu are cum să provoace o asemenea traumă. Dar repetată de mai multe ori pe parcursul zilei, timp de luni şi ani la rând, este imposibil să nu lase urmări. Conflictele sunt inerente relaţiilor umane. Ele sunt chiar sănătoase, dacă ştim să le gestionăm corect. Dar când apar prea des şi escaladează necontrolat, răul pe care îl provoacă nu e doar unul de moment.

Este prea târziu? Niciodată! Poţi întotdeauna repara legătura precară dintre tine şi copil. Dar este nevoie de efort, de o dorinţă aprigă să faci asta şi de foarte, foarte multă iubire. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)