O pauză – Eu. Şi totuşi alta.

Când te simţi copleşit, ia o pauză.

În ziua în care am susţinut proba finală a examenului de licenţă, am avut şi primul interviu pentru viitorul meu loc de muncă. Între terminarea facultăţii şi începerea serviciului am avut o pauză de două săptămâni. De atunci, am muncit mereu, chiar şi când nu am fost oficial angajată. După ce s-au născut copiii şi am rămas acasă, am început cursurile, blogul şi scrierea recenziilor pentru cărţi.

Pauza este un subiect aproape necunoscut mie. Obişnuită să fac mereu câte ceva, sunt rare momentele în care am stat, pur şi simplu. Dar în ultimul timp am început să îi înţeleg importanţa. O dată cu semnalul de alarmă primit în luna decembrie, am început să am mai mare grijă de mine însămi. Am prioritizat mişcarea şi somnul. Am învăţat să spun mai des „nu”, dându-mi voie să fiu cu adevărat cea mai importantă persoană din viaţa mea. Şi mi-am urmat pasiunile.

Există o mare consolare în simplul fapt că poţi face ceva care îţi place. (Jojo Moyes, Eu, şi totuşi alta)

Dă-ţi voie să nu fii perfect!

Ani de zile, m-am mândrit cu perfecţionismul meu. Lucrurile trebuie să fie făcute bine, altfel la ce bun să mai munceşti? Am obţinut un scor aproape perfect pentru perfecţionism. Iar când un coach cu care am analizat rezultatul acelui test a încercat să îmi spună că am de lucru la asta, mi-a fost greu să înţeleg. Dar am învăţat de atunci. Şi continui să învăţ şi să renunţ la perfecţionism în fiecare zi. Nu pentru că trebuie, ci pentru că aleg să fac asta.

Zilele trecute, am greşit faţă de copii. Am strigat la Tudor, când era suficient să îl iau în braţe. Vina m-a chinuit profund apoi. Mi-am recunoscut greşeala, i-am spus că nu avea nicio legătură cu el, că totul a fost doar din cauza mea. Am avut aceeaşi discuţie şi cu Tereza. I-am luat în braţe. Şi doar după câteva ore mi-am dat seama că am uitat să mai îmbrăţişez pe cineva. Copilul din mine avea şi el nevoie de o vorbă bună şi de multă compasiune. Aştepta să îi dau voie să nu fie perfect, pentru a scăpa de suferinţă.

Copiii noştri nu au nevoie de perfecţiune din partea noastră. Au nevoie de un părinte dornic să crească, să-şi repare greşelile şi să-şi deschidă larg inima, chiar şi atunci când simte nevoia să o împietrească. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Caută liniştea din clipa prezentă.

Copiii trăiesc aici şi acum. În primii lor ani de viaţă, trecutul şi viitorul sunt noţiuni vagi. După cum spune Tereza uneori: „Mâine am fost în oraş. Mâine am văzut o pisică.” O mare parte din lupta adulţilor cu copiii e dată tocmai de această atemporalitate a celor mici. Noi vrem mereu să facem, să mergem, să ajungem, pe când ei se bucură, pur şi simplu, să fie.

Prezentul este tot ce veţi avea vreodată. (Eckhart Tolle, Puterea prezentului)

Regăseşte puterea prezentului şi a pauzei prin meditaţie.

Concentrându-ne asupra respiraţiei, ne regăsim esenţa. Învăţăm să ne desprindem temporar de lumea materială, accesând-o pe cea spirituală. Echilibrul regăsit aici e atât de preţios! Reînvăţăm să fim, nu doar să facem.

Meditaţia e o modalitate de a ne înscrie pe calea vindecării şi a cunoaşterii adevăratului sine. (Janet Philbin, Show Up For Yourself: A Guide to Inner Growth and Awareness)

Găseşte motive de bucurie şi recunoştinţă în fiecare zi.

Seara, continuăm să discutăm despre bucuriile zilei. Când nu reuşesc să scriu trei motive pentru care sunt recunoscătoare în ziua respectivă, le notez măcar în jurnalul mental al recunoştinţei. Numărând binecuvântări continuă să fie unul dintre cântecele care se aude mereu din camera copiilor, chiar dacă Crăciunul a trecut demult. În ultima vreme, au început să spună: „Mă bucur că am fost în parc. Mă bucur că a luat tata lebeniţă.”

Recunoștința deschide portalul pentru abundență și adevărata dăruire a vieții. (Suzi Lula, The Motherhood Evolution)

Şi apoi continuă, cu forţe proaspete!

Am intrat în faza finală a cursului cu dr. Shefali. Am început să lucrez cu primii clienţi. Am continuat să lucrez cu mine însămi. Ştiu acum că sunt într-o călătorie de-o viaţă. Şi asta e fascinant! Unii compară munca aceasta cu noi înşine cu decojirea unei cepe. Numărul straturilor care-i acoperă inima e infinit. Dr. Shefali vorbeşte de păpuşile ruseşti. Fiecare Matrioşka ascunde o alta, mai mică, dar la fel de plină de semnificaţii.

Pe măsură ce descoperim ce se întâmplă cu adevărat în interiorul nostru atunci când ne manifestăm starea emoțională, sistemele noastre de apărare se pierd și integrarea care urmează reverberează până în interiorul nostru, ajungând la cea mai mică Matrioşka. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

M-am simţit copleşită pentru a mai putea scrie pe blog. Am ales să fac o pauză. Mi-am ascultat vocea mustrătoare şi i-am răspuns blând, cu un zâmbet. A fost un interesant exerciţiu de imperfecţiune. Nu trebuie să le fac pe toate. Aleg să fac o pauză. Îmi dau voie să mă bucur în sfârşit de vară, să mă pun pe primul plan, să fiu cu copiii din zori şi până seara, să dorm, să lucrez mai puţin, să citesc mai mult. Şi să revin cu drag şi pasiune. Eu. Şi totuşi alta. (Da, Jojo Moyes rămâne una dintre autoarele mele preferate.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *