Săptămâna trecută am interiorizat cu adevărat o lecţie de bază despre consecinţele naturale. Dimineaţa, copiii s-au trezit la 4.45, adică cu vreo două ore mai devreme decât ora obişnuită. Pentru că seara avusesem o şedinţă până târziu, pentru mine era încă extrem de devreme. I-am lăsat să se joace şi am dormit în continuare.

Când ne-am trezit, copiii îşi spălau hainele în bideul din baie, care e chiuveta lor. Le luaseră de la uscat şi hotărâseră să le spele din nou. Lucrau în echipă, mulţumiţi, cu picioarele în apa care băltea pe jos. Prima reacţie a lui Lucian şi a mea a fost de a-i mustra. Apoi ne-am oprit, gândindu-ne că nu făceau altceva decât un exerciţiu Montessori de viaţă practică. În fond, îşi ocupaseră amândoi timpul, în linişte, lăsându-ne pe noi să mai dormim.

Şi totuşi, m-am surprins gândindu-mă care sunt consecinţele naturale pentru ce făcuseră. Apoi, în timp ce încercam uşor enervată să găsesc care ar fi consecinţa, mi-am dat seama cât de mult greşesc.

Am fost atât de insistent învăţaţi să le dăm copiilor noştri „lecţii”, încât pare contrar aşteptărilor noastre să permitem ca lecţia să decurgă, în mod firesc, din respectiva situaţie. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse şi răsfăţ)

Consecinţele naturale ar trebui să fie evidente, nu să le caut eu. De exemplu, dacă nu mai aveau deloc haine uscate, nu ar fi putut ieşi din casă. Apoi, dacă ţineam neapărat să găsesc ceva, înseamnă că nu mai erau consecinţe naturale, ci de-a dreptul pedeapsă. În plus, rolul jucat de mine în situaţia respectivă era evident. Dacă mă trezeam deodată cu ei, puteam să fiu mai atentă. Iar ceea ce făcuseră nu era altceva decât să dea nişte apă pe jos şi să lase câteva jucării împrăştiate în cameră. Evident, aşteptările mele nu erau deloc în acord cu stadiul lor de dezvoltare.

Atâta timp cât părintele nu intervine pentru a-l salva pe copil de consecinţe, exceptând, fireşte, cazurile în care acestea nu implică răniri sau decese, copilul va trage învăţămintele necesare. (Dr. Shefali Tsabary, Dincolo de pedepse şi răsfăţ)

Aşadar, singurul motiv pentru care căutam să găsesc ceva, era propria-mi enervare. Mă deranjase să văd apa din baie, mă simţeam agitată şi supărată. Şi pentru că era prea mare disconfortul de a simţi pur şi simplu aceste emoţii, căutam să le descarc asupra altcuiva. Am fost învăţaţi să fugim de emoţii, punându-le în cârca altora sau interiorizându-le. Mi s-a întâmplat adesea să fiu nervoasă dintr-un motiv oarecare şi să le caut altora vină, doar pentru a mă descărca.

Dar de data aceasta am reuşit să mă opresc la timp. Mi-am dat seama că nu e nevoie de nicio consecinţă, ci doar de conectare. Aproape imediat, m-a cuprins un sentiment de împăcare şi am putut să râd împreună cu copiii. Ne-am distrat adunând împreună din cameră, în timp ce Lucian a şters apa din baie, apoi ne-am aşezat liniştiţi la micul dejun.

Niciun fel de abilitate parentală nu poate compensa o legătură părinte-copil deteriorată. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, copii fericiţi)

Nu sunt de acord cu pedepsele şi recompensele. Sunt un mijloc atât de primitiv de educare, cu efecte negative pe termen lung, încât am convenit să nu le folosim deloc. Dar observ că am căutat să apelez la ele, inconştient, atunci când nevoia de control a fost puternică. Din fericire, m-am oprit la timp. Dar cred că insidioasele condiţionări ale trecutului vor reveni şi cu alte ocazii, deghizate sub diverse pretexte. Sper să am şi atunci prezenţa de spirit de a le descoperi, pentru a face loc conectării, înainte de toate.

Renunţarea la deţinerea controlului asupra copiilor noştri este, probabil, cea mai grea sarcină spirituală cu care trebuie să ne confruntăm ca părinţi. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

(Photo by ketan rajput on Unsplash)