O preocupare majoră în ultima vreme, pentru mine, a fost relaţia dintre Tudor şi Tereza. Fiind tot timpul împreună, conflictul dintre fraţi e inevitabil. Din păcate, noi nu reacţionăm întotdeauna în beneficiul amândurora şi al relaţiei dintre ei. Din fericire, ca în majoritatea situaţiilor care ţin de parentaj, rezolvarea se află la noi, părinţii.

Reacţia tradiţională este de a căuta şi pedepsi vinovatul disputei. Dar dr. Lawrence Cohen ne sfătuieşte să nu fim niciodată judecătorul, ci doar soarele, care străluceşte asupra tuturor. Cu alte cuvinte, în momentul în care căutăm vinovaţi, luăm deja partea unuia sau a altuia dintre copii. Fiind părtinitori, stricăm nu doar conectarea şi relaţia noastră cu copilul, ci şi cea dintre fraţi.

Dar înainte de a analiza motivul rivalităţii dintre fraţi, ar trebui să ne analizăm propriile reacţii. Felul în care acţionăm atunci când îi auzim pe copii certându-se spune multe despre noi. Dacă reacţionăm, înseamnă că suntem deja implicaţi emoţional. Dacă doar răspundem, cu calm, la ceea ce se întâmplă între ei, atunci suntem pe calea cea bună.

Diferenţa dintre a reacţiona şi a răspunde este imensă. În timp ce prima este un mod de a reacţiona automat, inconştient, foarte emoţional, un fel de a reacţiona adânc înrădăcinat în noi, de a aborda o situaţie exterioară, a doua este o reacţie bine gândită, calmă şi profundă şi nu are nicio încărcătură emoţională. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

În spatele reacţiilor noastre emoţionale stă întotdeauna un sentiment de frică. Când vine vorba de rivalitatea dintre fraţi este vorba, cel mai probabil, de teama noastră de conflict. Majoritatea dintre noi am fost învăţaţi că disputele au consecinţe negative. Am fost ruşinaţi sau pedepsiţi atunci când ne-am certat cu altcineva. Unii părinţi au ales să-l ignore şi să nu mai vorbească cu copilul care nu se comportă „cum trebuie”, ceea ce este echivalentul unui abandon emoţional.

Dorinţa noastră de a evita conflictele ne face să nu ştim stabili nici limite. Fiindu-ne teamă de conflict şi de respingerea care i-ar putea urma, evităm să ne comunicăm dorinţele şi nevoile. Valabilă mai ales pentru femei, această frică ne face să ne punem mereu pe ultimul plan, încercând să mulţumim pe toată lumea. Ne facem tot mai mici, ignorând astfel cea mai importantă persoană din viaţa noastră, în detrimentul întregii familii.

Pentru cei crescuţi într-un astfel de tipar, conflictul dintre fraţi stârneşte toate amintirile dureroase din copilărie. Fiind vorba de propriii copii, reacţia este cu atât mai puternică, cu cât ea poate fi asociată cu alte sentimente de inferioritate ale părintelui. Analizându-mi propriile trăiri în urma unei astfel de dispute recente, am ajuns la teama de a nu deţine controlul şi de a nu fi suficient de bună.

Adesea, în discuţiile cu Lucian despre conflictele dintre copii, ajungem la întrebarea „Dar de ce a făcut Tudor aşa? Dar de ce l-a rănit Tereza?”. Răspunsul, de fapt, este că nu asta contează. Noi rămânem prinşi în încercarea de a găsi vina şi vinovatul. De fapt, motivele s-ar fi putut întâmpla cu cinci minute sau cu cinci zile mai devreme. Ceea ce contează în acele momente este doar felul în care noi reacţionăm.

Comportamentul înseamnă comunicare. Orice comportament negativ al copilului este un strigăt de ajutor. Când înţelegem acest lucru, vom reuşi cu adevărat să ne ajutăm copiii. Dacă nu vom reacţiona din frică, ci le vom răspunde conştient, vom descoperi abilitatea care le lipseşte. Renunţând la abordarea clasică, adică la recompense şi pedepse, vom găsi mult mai uşor calea de a ne ajuta copilul.

Copiii mai mici e posibil să se certe unul cu altul, chiar dacă părinţii nu îi pedepsesc, pentru că celor mici le e mai greu să se controleze. Dar pe măsură ce cresc, sunt în stare să îşi regleze mai bine emoţiile şi să fie mai blânzi cu fraţii lor, decât cei crescuţi în disciplina tradiţională. (Dr. Laura Markham, Părinţi liniştiţi, fraţi fericiţi)

Conflictul este inevitabil în viaţa noastră. De aceea, conflictul dintre fraţi este ideal pentru ca aceştia să înveţe cum să îl rezolve sănătos. Când noi le suntem alături ca îndrumători, nu ca judecători, le facem un cadou. Le dăruim cheia pentru a găsi soluţii cu care ambele părţi să fie de acord. În timp, copiii vor putea să îşi rezolve singuri conflictele, păstrându-şi relaţia intactă. Alături de părinţi care le răspund conştient, vor putea exersa această abilitate de nenumărate ori, în mediul sigur al familiei.

Dacă vă este dificil să impuneţi limite ferme şi vă temeţi de conflicte, vă privaţi copiii de şansa de a găsi echilibrul între a respecta propriile nevoi şi nevoile celorlalţi. Limitele sunt esenţiale pentru ca ei să îşi înţeleagă propriile limite şi să descopere modalităţi de a coopera cu alţi oameni în aventura vieţii. Fără părinţi care să îi călăuzească, cei mici se simt debusolaţi şi îşi pot pierde controlul foarte uşor. (Dr. Shefali Tsabary, Familia conştientă)

(Photo by Annie Spratt on Unsplash)