Cu o săptămână în urmă, copiii au văzut o pasăre moartă în parc. Au mers aproape să o studieze, au întrebat ce s-a întâmplat cu ea, au tot revenit asupra subiectului. Le-am răspuns de fiecare dată și am căutat împreună răspunsuri. Zilele trecute, pe când modelam împreună lut, Tudor m-a întrebat din nou despre acea pasăre. Și, cu multă naturalețe, am discutat împreună cu ei despre moarte.
Prima dată când Tudor a început să ne întrebe despre asta, am fost ușor deranjată de subiect. Auzise de la străbunica lui despre diverse persoane care muriseră și era ceva interesant pentru el. Pe când avea vreo trei ani, mă întrebase într-o zi când urmează să merg și eu la cimitir, „să mă îngropeze”. I-am răspuns atunci zâmbind că sper ca asta să se întâmple cât mai târziu, pentru că vreau să fiu alături de ei cât mai mult timp. Dar am știut apoi că a venit momentul să studiez subiectul mai în profunzime.
A discuta cu copiii despre moarte este în unele familii un subiect tabu. Dar realitatea ne spune că moartea este inevitabilă pentru fiecare dintre noi. Cu alte cuvinte, după cum spune Dr. Shefali Tsabary, a feri copiii de subiectul morții înseamnă, de fapt, a-i feri de viață.
Explorarea ideilor despre moarte este o parte majoră a dezvoltării emoționale și e considerată o sarcină importantă a copilăriei timpurii. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)
Ceea ce le spun acum copiilor, atunci când ei deschid subiectul, este că toți murim. Le spun că acest lucru se poate întâmpla fiecăruia dintre noi, că nu ține cont de vârstă. Și le amintesc că și animalele mor, la fel cum o fac și plantele. Și discut cu ei despre asta la fel cum am discuta despre anotimpuri sau mașini.
Atunci când noi nu putem vorbi despre un subiect anume, îl transformăm în subiect-problemă. Discuțiile, desigur, trebuie să fie adaptate vârstei copilului, dar nu evitate. Iar pe măsură ce cresc, putem adăuga noi straturi poveștilor noastre, pe măsura dezvoltării lor.
Sunt momente când îmi doresc să îmi pot crește copiii în vârful muntelui sau sub un glob de sticlă. Dar știu că acest lucru este imposibil și că, pe termen lung, le-ar fi poate chiar dăunător. Am crescut învățând, la fel ca majoritatea celor din jur, că unele sentimente sunt prea greu de suportat și e mai ușor să le „amorțesc” decât să le trăiesc. E firesc, așadar, să am momente când îmi doresc același lucru și pentru Tudor sau Tereza. Dar asta nu înseamnă că e și benefic.
A nu vorbi despre moarte cu copiii înseamnă și a nu-i pregăti pentru viață, cu tot ceea ce aduce ea. Viața nu înseamnă doar fericire și sentimente „bune”. Iar cel mai sănătos mod de a învăța copiii cum să treacă peste durere, dezamăgiri, tristețe este prin a-i lăsa să le simtă, fiindu-le alături. Astfel îi învățăm să fie rezilienți și îi pregătim cu adevărat pentru viață.
Întrebările pot începe în grădiniță, dar continuă ani de zile, pe măsură ce copiii se confruntă cu mortalitatea. Acceptați acest efort de a înțelege și faceți tot posibilul pentru a răspunde întrebărilor cu răspunsuri calme, adecvate vârstei. (Heather Shumaker, It’s OK Not to Share and Other Renegade Rules for Raising Competent and Compassionate Kids)
Mi s-a părut interesant și chiar emblematic să avem această discuție profundă în timp ce modelam lut. M-au întrebat și despre tatăl meu și le-am spus că, deși a murit, el continuă să fie alături de mine. Că îi purtăm pe cei dragi în inima noastră, oricât de departe ar fi. Apoi, la fel de natural cum au început-o, copiii au redirecționat discuția spre un alt subiect.
I-am spus lui Tudor, încă de când era mic, că noi doi vom putea discuta oricând, despre orice. Am început să îi spun același lucru și Terezei. Și am de gând să rămân fidelă acestei mantre. Știu că e o portiță pe care e bine să o las cât mai deschisă, pe măsură ce copiii cresc. Iar discuția despre moarte nu face excepție de la această regulă.
(Photo by Bankim Desai on Unsplash)
2 thoughts on “Despre moarte – discuții cu copiii”