În prezent, alături de copii

Când am scos telefonul să le fac copiilor poza de mai sus, m-am lăsat furată de un mesaj pe care îl primisem. Am fost distrasă de el mai mult de un minut, timp în care Tudor a venit lângă mine, rugându-mă să îl trag cu sania. I-am spus că fac asta imediat, doar să termin. Răspunsul lui m-a adus în prezent instantaneu: „Mă deranjează că ești cu telefonul în mână, când noi suntem afară să ne jucăm.”

A fost o trezire bruscă. Avea dreptate. Ieșiserăm să ne jucăm. Era timpul meu cu ei. Era, în sfârșit, zăpadă! Aveam atât de multe de făcut! Mesajul acela putea aștepta, nimic nu era mai important decât să fiu acolo cu ei, în prezent.

Altă dată, pentru a-mi atrage atenția, probabil că Tudor și-ar fi chinuit sora. Sau m-ar fi tras de picioare până mă uitam la el. Sau ar fi încercat să facă ceva ușor periculos, care știa că mă va face să las totul și să merg la el. Probabil s-ar fi plâns de una sau alta, pe un ton pe care l-aș fi etichetat ca „smiorcăială”. Sau s-ar fi retras singur, convins fiind că nu e suficient de important pentru mine cât să renunț la ce făceam în acele clipe.

Copiii ne vor alături de ei. Uneori, e suficient să ne conectăm profund timp de câteva minute, pentru a le umple paharul pentru o oră întreagă. Alteori, sunt deja atât de deconectați de noi, încât e nevoie de mult mai mult timp decât atât.

Reușesc în ultima vreme să mă surprind când sunt cu totul în prezent sau când mintea mea e în altă parte. Mi se întâmplă să mă las furată de tot ceea ce am de făcut și să îmi doresc să ajung mai repede la sarcinile respective. Dar copiii mă trag la răspundere de fiecare dată. Uneori conștient, cum a făcut Tudor în acest caz, alteori inconștient, prin comportament.

Prima mea reacție a fost să îi spun lui Tudor că era ceva legat de serviciu și că de aceea eram atentă la telefon. Dar apoi mi-am dat seama că el nu îmi ceruse explicații. El îmi spusese doar cum se simte, cât de bine a putut el. Și avea nevoie doar să îi validez trăirea, care era a lui, nu să acopăr cu justificări disconfortul meu.

Credeți că a avea un telefon vă ajută să comunicați. Dar dacă conținutul discursului dumneavoastră nu este autentic, vorbirea sau trimiterea de mesaje pe un dispozitiv nu înseamnă că comunicați cu o altă persoană. (Thich Nhat Hanh, The Art of Communicating)

Am pus imediat telefonul în poșetă, m-am întors spre ei și am luat hățurile saniei. Ne-am distrat copios mai bine de o oră, după care am venit ușor înfrigurați, uzi și flămânzi acasă. Copiii au mâncat bine, s-au pregătit de somnul de prânz și s-au odihnit liniștiți mai bine de o oră. Timp suficient pentru mine să răspund la mesajul care nu era urgent. Să termin și o bună parte din sarcinile pe care le mai aveam de făcut și să beau o cană de ceai cald în liniște.

Trăim într-o societate care prețuiește persoanele care fac mai multe lucruri deodată. Dar asta nu e neapărat un lucru bun. Suntem prea insistent învățați că „a face” e mult mai important decât „a fi”. Dar copiii sunt aici să ne arate cât de mult greșim. La fel ca ultimele studii în domeniu, ei ne spun că nimic nu e mai benefic decât prezența noastră totală. Să învățăm a trăi în prezent e cea mai importantă lecție pe care ei ne-o predau.

Nu suntem făcuți pentru a îndeplini mai multe sarcini deodată. Creierul nostru nu dă randament când facem asta. Nici organismul nostru, de altfel. Dacă îl stresăm în felul acesta prea mult timp, el ne semnalează că e cazul să o luăm mai ușor.

Dacă mințile noastre sunt blocate, niciun dispozitiv nu va compensa inabilitatea noastră de a comunica cu alții sau cu noi înșine. (Thich Nhat Hanh, The Art of Communicating)

A fi mamă e suficient. A fi părinte e suficient. Când suntem cu copiii, deja facem ceva. Creștem oameni care învață că ei sunt de ajuns, că sunt iubiți și văzuți și că nu e nevoie de nimic mai mult. Și vor crește făcând ceea ce au văzut și preluat de la noi.

Vrem să îi învățăm să alerge mereu după altceva, să își caute validarea din alte surse? Sau vrem să îi învățăm că sunt suficient de prețioși pentru a primi atenția noastră nedisimulată?

Frumusețea acestei lecții e că, cu cât suntem mai prezenți în relația cu copiii, cu atât încep să aibă mai puțină nevoie de noi. Pentru că descoperă bucuria de a fi cu sine. Având siguranța prezenței noastre, explorează neînfricați, știind că au mereu Nordul la care să se întoarcă și la care să se raporteze. Înțeleg profund că prețuirea de sine e darul pe care ni-l oferim singuri. Și că doar din preaplinul ființei noastre putem revărsa iubire și asupra altora.

Tudor nu s-a mulțumit cu bucățele de atenție. Copiii nu ar trebui să învețe vreodată să se mulțumească doar cu firimituri din prezența noastră. Sunt mult prea importanți pentru a primi doar atât.

Copilul este atât o speranță, cât și o promisiune pentru omenire. (Maria Montessori, Educație și pace)


(Împreună cu colega mea Iris, de la Bewusteouder.nl, am creat o carte electronică cu 31 de idei pentru o relație mai echilibrată cu copilul tău. O puteți descărca gratuit de aici.)

One thought on “În prezent, alături de copii

Lasă un răspuns