Înțărcarea naturală sau autoînțărcarea

Când am mers la cursul Lamaze și instructoarea ne-a spus că încă-și alăptează copilul de trei ani și ceva, mi s-a părut exagerat. Când am auzit mai târziu, după ce am născut, că poți alăpta deodată doi copii de vârste diferite, mi-a venit să zâmbesc. „Sigur eu nu o să fac asta!”. Desigur, nu mă gândeam atunci nici că înțărcarea naturală va fi varianta aleasă de noi. Cât de puțin pregătită eram! Cât de puține știam!

Tudor s-a autoînțărcat după ce a împlinit cinci ani. Procesul a fost atât de natural, încât nici nu știu exact când anume a fost ultima alăptare. În ultimele luni, alegea să bea lapte doar din când în când. Uneori la somnul de prânz, alteori seara. Și niciodată pentru mai mult de câteva minute, poate chiar mai puțin.

Țin minte prima seară, când avea aproape cinci ani, în care nu a vrut să bea deloc lapte, ci a cerut doar să îi citesc. Și a adormit în timp ce mă asculta spunându-i despre ce se întâmplă sub pământ. M-am întrebat atunci dacă asta a fost tot, dar în zilele și săptămânile următoare alterna serile în care adormea la sân sau citindu-i. Încă nu era complet pregătit.

După ce s-a născut Tereza, suptul lui Tudor s-a întețit, așa cum se întâmplă cu aproape toți frații mai mari alăptați în tandem. Și am continuat împreună, chiar dacă uneori a fost mai greu, pentru că beneficiile au fost atât de multe! Cred că relația dintre cei doi frați este atât de bună și datorită alăptării. Nu e singurul factor, desigur, dar este, cu siguranță, unul dintre motive.

În general, lumea se așteaptă ca un copil de peste doi-trei ani să fie înțărcat. Lipsiți de informații corecte și actuale, majoritatea oamenilor se uită ciudat când află că un copil de patru ani e încă alăptat. Cu atât mai mult unul de cinci ani! Și sunt de-a dreptul uimiți când află despre alăptarea în tandem.

Studiile arată că, atunci când „îmboldim” copiii către independență emoțională, aceștia devin mai dependenți. Uneori devin excesiv de implicați în grupul de prieteni și se fixează pe alți copii ca referințe de atașament. (Dr. Laura Markham, Părinți liniștiți, copii fericiți)

Din fericire, mi-a fost mereu ușor să trec peste „gura lumii”. Tocmai pentru că suntem atât de diferiți, e greu să mulțumești pe toată lumea. Și acest lucru este valabil nu doar când vorbim despre alăptare, ci și despre mâncare, îmbrăcăminte, școală sau joacă. De fapt, despre absolut orice subiect!

O bună modalitate de a trece peste credințele celor din jur este informarea. Iar sursele de încredere, când vine vorba de alăptare, sunt acum suficiente. La fel ca în articolul despre alăptarea în tandem, și pentru înțărcarea naturală continui să le recomand pe cele care mi-au fost mie de ajutor. Pe lângă cursul Ralucăi, m-au ajutat mai ales articolele de pe site-urile Alăptează şi În braţe la mami, grupul de Facebook Alăptează – Breastfeeding Support şi site-ul dr. Jack Newman, un adevărat guru internaţional al alăptării. În foarte rarele ocazii când a trebuit să verific dacă pot sau nu să iau anumite medicamente, am folosit informaţiile de pe site-ul e-lactancia.org.

Aversiunea față de alăptare poate fi o problemă serioasă. Uneori e vorba despre o ușoară agitație a mamei față de suptul copilului. Eu am resimțit-o de câteva ori, când eram prea obosită. Dar când odihna, îmbunătățirea alimentației, hidratarea sau relaxarea nu rezolvă problema, situația se poate înrăutăți. Am găsit de curând un site cu resurse importante pentru acest fenomen despre care încă se vorbește prea puțin. La fel, informarea corectă este esențială și în acest caz.

M-am gândit adesea cum va fi când copiii vor ajunge la înțărcarea naturală. Credeam că va fi mult mai greu. Probabil pentru că a fost atât de lin și natural, mi s-a părut ușor. Acum, când adoarme lângă mine, Tudor vrea neapărat să mă atingă. Mă ține de mână sau își pune mâna pe gâtul sau burta mea. Uneori, îmi cere să îl țin în brațe sau adoarme cu capul pe pieptul meu. A găsit singur alte moduri de a rămâne conectați.

Pe când avea vreo trei ani, după episodul care a dus la spitalizarea mea și a Terezei, am mers împreună cu Tudor la spital. Era o verificare de rutină, de care am profitat și pentru a-l ajuta să treacă mai bine peste traumatizantele analize de sânge. Pediatra la care am mers știa de teama lui. Și pentru că ne vizitase și o cunoștea și din afara spitalului, Tudor nu a ezitat să o ia de mână și să meargă cu ea pe holul secției de pediatrie.

Văzându-l cum se îndepărtează de noi pe culoarul acela lung, am avut lacrimi în ochi. M-am uitat înspre Lucian, pentru a-i spune ce simt, dar amândoi aveam aceleași trăiri. Acela a fost primul moment în care ne-am dat seama că spre asta ne îndreptăm, de fapt. A crește copii independenți înseamnă a accepta lungul șir de despărțiri și creșteri pe care devenirea lor le presupune. Alăptarea este doar una dintre ele. Iar înțărcarea naturală m-a învățat că atunci când ne ascultăm unul pe altul, când lăsăm firescul să ne conducă, despărțirea e resimțită mult mai ușor.

Povestea maturizării este una paradoxală: dependența și atașamentul favorizează independența și separarea autentică. (Dr. Gordon Neufeld, Dr. Gabor Maté, Hold on to Your Kids: Why Parents Need to Matter More Than Peers)

(Photo by Xavier Mouton Photographie on Unsplash)

Lasă un răspuns